Volumul Numele lui Dumnezeu este Milostivirea este un dialog extins al Papei Francisc cu Andrea Tornielli. „Trăim într-o societate care ne obişnuieşte tot mai puţin să ne recunoaştem responsabilităţile şi să ni le asumăm: cei care greşesc, de fapt, sunt întotdeauna ceilalţi. Imoralii sunt întotdeauna ceilalţi, vinile sunt întotdeauna ale altcuiva, niciodată ale noastre. Şi trăim, uneori, şi experienţa revenirii la un anume clericalism, foarte concentrat să traseze graniţe, să «reglementeze» vieţile persoanelor prin impunerea de permisiuni şi interdicţii care îngreunează deja dificilul trai cotidian. O atitudine gata mereu să condamne şi mult mai puţin să accepte. Mereu preocupată să judece, dar nu să se aplece cu compasiune asupra suferinţelor umanităţii. Mesajul milostivirii încearcă să doboare aceste clișee, explica Andrea Tornielli.
Dacă Fitzgerald n-ar fi existat, decadenta epocă a jazzului american ar fi trecut neobservată în istoria literară. Dacă Fitzgerald n-ar fi scris despre demența și strălucirea anilor ‘20, n-am fi suspinat după Gatsby și n-am fi admirat-o atât de tare pe Zelda.
Fiecare filă cu Frida e de fapt o altă față a Andrei Rotaru, încă un cod de înțelegere a versurilor ei din Într-un pat, sub cearșaful alb. Da, poezii! Nu citesc prea des, e un gen care mă sperie puțin, dar iată că din când în când am bucuria unor întâlniri ca aceasta. În volumul acesta de început, reeditat acum la frACTalia, Andra Rotaru e altfel decât în Lemur, unde e altfel decât în Ținuturile sudului. Câte Fride, câte Andre...
Dacă tocmai i-am pomenit pe Lino Aldani și personajul său, Arno, îmi mai amintesc uimirea acestuia din urmă, proiecție a unui viitor previzibil, de a se vedea dependent până la exasperare de trecut. De un trecut cultural, vreau să spun, care până și în momentele cele mai intime, când omul vrea să fie singur cu sine însuși și cu ceea ce e mai natural, mai autentic în el, dă năvală din străfundurile memoriei, obligându-l să gândească prin clișeele altora.