Am obiceiul, probabil ca mulți alții, de a răsfoi (și mirosi chiar) cartea când îmi cade prima dată în mână. Citesc mereu tot ce scrie pe coperți, apoi introducerea (dacă există), mulțumirile, cuprinsul și epilogul. Așa se face că am văzut încă de la început faptul că la sfârșitul cărții Citind Lolita în Teheran autoarea face în Epilog un update al personajelor sale, cu ceea ce au ajuns sau fac ele în prezent (înainte de plecarea cărții în tipar).
Asta a făcut ca, pe parcursul citirii, să dau mereu paginile la sfârșitul cărții să văd ce s-a întâmplat cu fiecare personaj după gândurile pe care și le exprimau sau după atrocitățile la care au fost supuse. Citind Lolita în Teheran este povestea unei profesoare universitare care își dă demisia dar alege șapte dintre studentele sale cu care se întâlnește o dată pe săptămână, în fiecare joi, să citească împreună cărți interzise. 
Autoarea face mai mult decât o recenzie a cărților pe care le lecturează, face o analiză a lor. Profesoară de literatură engleză la universități din Teheran, Azar Nafisi reușește prin subiectul propus să dezvolte comentarii elaborate pe baza personajelor din carte. Interesant este însă că mai mereu, prin intermediul invitatelor sale, poate să facă o paralelă între acele personaje și viața reală din Iran.
Nu am știut până acum mare lucru despre revoluția din Iran din anii ’70-‘80 și despre transformările negative la care a fost supusă, parte din ele neabrogate nici în prezent: purtarea vălului și adresarea (scrisă sau verbală) care trebuie să înceapă cu În numele lui Allah, cel atotputernic!. Tot atunci vârsta căsătoriei a fost coborâtă la nouă ani (în condițiile în care Lolita era interzisă iar personajul principal feminin avea 12 ani!), bărbaților li s-a dat dreptul la patru soții legale și oricâte soții de probă! Iertați-mă, dragi cititori ,că m-a interesat în carte mai mult aspectul de viață, realitatea, decât memoriile despre cărți exprimate de fete (reale, doar cu nume schimbate).
Iranul – de fapt Republica Islamică Iran – duce astăzi o luptă în special cu America, dar sunt curioasă cum a gestionat în continuare ceea ce a considerat influență negativă de la cultura occidentală decadentă: cărțile străine, baletul, dansul, cântatul (interzise întrucât vocea feminină, ca și etalarea părului, erau considerate provocatoare din punct de vedere sexual).
Nu știu dacă acum legea mai consideră femeile ca reprezentând jumătate din valoarea unui bărbat. Sper ca în aceste zile, femeile să se poată plimba libere (chiar și purtând chadorul) cu bărbați care nu le sunt soți sau rude apropiate, că își pot face unghiile fără să facă închisoare pentru asta! „Unghiile lăcuite, ca și fardurile, erau un delict pedepsit prin biciuire, amendă și până la un an de închisoare“, povestește în carte autoarea. Mă înțelegeți, sunt femeie și sunt sensibilă la astfel de subiecte! Știu că unele obiceiuri nu țin numai de Iran ci de întreaga lume musulmană, dar nu pot să nu mă mir că nici în zilele noastre nu poți da mâna cu un bărbat, deoarece nu au voie să se atingă mâini străine!
Am prins și eu până la 14 ani comunismul și-mi amintesc că eram obligate să purtăm bentiță, uniformă etc. Dar totuși nu ne-a interzis nimeni să mâncăm mere sau înghețată în public ca fiind un gest obscen.
Cele șapte dintre cele mai devotate studente ale profesoarei Azar Nafisi aveau fiecare câte o experiență personală una mai tragică decât alta. Au făcut ani de închisoare, au fost bătute, abandonate, seduse, și-au pierdut copiii (legea îi încredințează tatălui), și cu toate astea se eliberau prin discuțiile despre literatură. „În vreme ce milițienii de la Garda Revoluționară organizau la întâmplare raiduri în Teheran, fundamentaliștii puneau stăpânire pe universități și un cenzor orb înăbușea exprimarea artistică, fetele din casa lui Azar Nafisi riscau scoțându-și vălurile și cufundându-se în lumea creată de Jane Austen, F. Scott Fitzgerald, Henry James și Vladimir Nabukov“, scrie pe coperta cărții.
Intelectualii din Iran au luptat mult timp cu cenzura, regulile și nedreptățile care se făceau sub ochii lor. Însă orice formă de nesupunere era aspru sancționată iar autoarea, când a refuzat la începutul interdicției să poarte vălul, a fost exmatriculată (1981). Visul oricui dorea o viață normală ajungea să fie fuga din țară, exilul, deși îi legau multe amintiri de locurile natale.
Până în final, Nafisi și-a găsit un loc sub soare, chiar în America, dușmanul nr. 1 al iranienilor și a lăsat să se întrevadă o rază de speranță pentru cei care ar crede că acum e tot atât de rău în Iran: „basmalele lor sunt mult mai colorate și veștmintele – mult mai scurte; se fardează și se pot plimba nestigherite cu bărbați care nu le sunt frați, tați sau soți. În paralel, raziile, arestările și execuțiile publice continuă“.