Una dintre vocile literaturii chiliene, asociată atât regimului politic auster al ţării natale cât şi începuturilor unei epoci literare, Isabel Allende, rememorează în romanul dedicat fiicei sale, Paula, un amestec de întâmplări personale, familiale care îşi găsesc ecoul în evenimentele politice ale vremii. 
Cunoscută mai ales ca fiind nepoata preşedintelui chilian Salvador Allende, scriitoarea sud-americană se priveşte de data aceasta din afară însă cu un soi de subiectivitate ce transformă romanul într-o scrisoare deschisă, aproape explicativă până la justificare în loc de confesiune, cititorilor săi. În faţa morţii inevitabile a fiicei sale, scriitoarea chiliană scrie un roman familial prin care fiica sa, în momentul recuperării, şi-ar fi reactualizat evenimentele ratate pe patul de spital.
Între fragmentele confesive, cu un ton personal şi pe alocuri melodramatic, între experienţele sexuale adolescentine, relaţiile amoroase de după căsătorie, viaţa de familie care o sufocă mai mult decât să o împlinească, Isabel Allende aduce în romanul său mai ales situaţia politică a ţării, în perioada anilor 70, o radiografie socială a ratărilor individuale dar şi colective de orice fel. Într-o lume patriarhală care controla puterea politică sau economică, cultura şi obiceiurile, în care presiunea socială era susţinută de morala religioasă, rolul femeii, secund de altfel, susţinea indirect universul auster prin creşterea unor fii aroganţi şi a unor fiice servile.
Impunerea presei feminine, în mijlocul căreia se află şi scriitoarea Allende, prin clamarea unei libertăţi în exprimare nu doar verbală, ci chiar vestimentară, de atitudine şi de ieşire în societate, îşi priveşte eşecul înainte de o consolidare reală a statutului femeii în lumea chiliană. Lovitura de stat determină declinul vieţii diplomatice a familiei Allende, nevoită a urma calea exilului. Haosul economic şi politic, incertitudinea şi sărăcia o determină pe scriitoarea Isabel Allende să-şi părăsească ţara natală şi să se refugieze în Venezuela.
Începuturile literare, succesul rapid pe care îl are romanul Casa spiritelor îi disociază treptat numele de conotaţia politică şi îi oferă individualitate socială. Nume politice precum Augusto Pinochet, generalul Prats şi chiar scriitorul Pablo Neruda, suprins în romanul de faţă ca ambasador la Paris şi mai apoi retras în ultimii ani de viaţă în Chile, pun pe loc secund drama personală şi aduc în prim plan societatea chiliană şi frământările politice de după dictatură.
Întoarcerea scriitoarei în Chile după un exil politic dar şi în urma unor modificări şi maturizări forţate o pun în faţa unei alte drame, de data aceasta personale, pierderea fiicei sale. Nimic însă melodramatic în paginile romanului, în confesiunile unei mame în faţa morţii fiicei, a resemnării soţului sau în scrisoarea fiicei către familie. Isabel Allende alternează memoria colectivă, loviturile politice, exilul cu drama familială încât cititorul nu are răgazul de a pune semn niciunui roman familial, nici unor memorii sau confesiuni, nici măcar unei radiografie a societăţii chiliene din timpul preşedintelui Salvadore Allende. El poate doar să citească în notă de roman un fragment dintr-o perioadă politică austeră în Chile, povestit pe înţelesul celor care doar din afară pot să înţeleagă dramele pe care nu le-au trăit.
Foto Isabel Allende: Lori Barra