Dacă ştirile vehiculate în presa ultimelor zile aduc în faţa cititorilor un Gabriel Garcia Marquez care a încetat să scrie din cauza demenţei senile de care vorbeşte fratele său, Jaume, avem convingerea că volumul A trăi pentru a-ţi povesti viaţa a fost scris la timpul său norocos, având în vedere nota diaristică în care poate fi citit.
Anul 2012 înseamnă pentru Marquez şi publicarea versiunii digitale a celui mai cunoscut roman al său, Un veac de singurătate, versiune pusă în vânzare de societatea spaniolă Leer-e, în colaborare cu editura Mondadori. Amprenta lui Marquez rămâne în continuare în proza contemporană nu doar hispanică, de vreme ce realismul magic, noile tehnici narative, şi-au găsit un punct de plecare şi de dezvoltare în fiecare roman al său.
Cronica unei morţi anunţate credem că rămâne romanul cel mai cunoscut şi accesibil totodată publicului larg, având în vedere posibila dificultate în lectură a volumului Un veac de singurătate. În aparenţă un roman cu tentă detectivistă, cu o intrigă amoroasă şi o derulare a evenimentelor în formă circulară, textul păstrează izul mitic într-o altă notă de data aceasta. Legea onoarei care se cere respectată, fecioria ca însemn al respectării regulilor sociale, fatalitatea celui a cărui moarte, deşi anunţată public, nu este împiedicată, fac din Cronica unei morţi anunţate o lectură trepidantă în acord cu ritmul scriiturii.
Pedro şi Pablo Vicario amintesc de romanul cavaleresc şi de lupta onoarei pe care cei doi o simplifică până la anulare de vreme ce nu îi dau adversarului nicio şansă de apărare; Angela Vicario iese din cutumele vremii şi acceptă umilinţa publică şi mai apoi a familiei în momentul în care încalcă prematur legea căsătoriei; Santiago Nasar ispăşeşte o vină neconfirmată pentru a readuce lumea şi obiceiurile ei la ordinea iniţială. Din afară sa, lumea lui Marquez se opreşte asupra observatorilor vânătorii şi mai apoi morţii lui Santiago Nasar, de vreme ce martorii îşi continuă mărturisirea doar până într-un anumit punct, cel care de altfel l-ar salva pe Santiago.
Absurdul pe care îl construieşte atât de bine în acest roman scriitorul sud-american închide istorisirea într-o circularitate din care, asemenea înţelesului morţii lui Santiago Nasar, nu există cale de ieşire. Între deja anunţata moarte şi momentele sale finale romanul nu înlănţuie o serie cauzală, nu oferă soluţii şi nici măcar nu justifică gestul final. Graţierea fraţilor care au comis crima readuc în discuţie semnificaţia legii într-o lume pentru care onoarea face legea.
Ceea ce îi reuşeşte lui Gabriel Garcia Marquez de fiecare dată este crearea unei presiuni narative, a unei aşteptări care se prelungeşte în altă aşteptare, a unei circularităţi mitice care fac din fiecare roman o lume care se citeşte doar în semn.
Imagine scriitor: theprisma.co.uk