„Nu știu dacă s-a observat vreodată până acum că una dintre principalele trăsături ale vieții este caracterul ei discret“. Romanul Pnin al lui Vladimir Nabokov m-a convins, din nou, cât de mult îmi place să-i citesc cărțile. La acest roman el a început să scrie pe când scria Lolita și pe când umbla să-și găsească un editor pentru publicarea ei, el a publicat secvențe din Pnin, probabil din motive financiare.
Romanul este dedicat Verei Nabokov, soția lui. Văzând dedicația lui m-am gândit la câte scrieri i-au fost dedicate acestei femei care umbla mereu cu un pistol la ea ca să-l apere la nevoie. Tatăl lui Nabokov a murit asasinat. 
Romanul ne introduce în lumea lui Nabokov. În lumea memoriei lui. Dacă cărțile lui ar fi oameni, atunci citind o carte și fiind cartea un om, cel care citește se întâlnește cu o serie de personaje, cu nume diferite, care au trăiri, amintiri și destine comune. De pildă, Mașenka, din romanul cu același nume, apare în acest roman ca fiind Mira și pentru că Nabokov vrea s-o recunoști, să ți-o aduci aminte, el scrie din nou despre ultima lor întâlnire, pe malul Nevei, la Petrograd,amintindu-și „lacrimile, stelele și căptușeala de mătase caldă, rozaliu-roșiatică a manșonului ei de blană de caracul“. Cum să nu-și dea seama cititorul că Mira este Mașenka, acea fată cu „subțirimea brațului și a gleznei, neschimbate, nemuritoare“ de care era îndrăgostit „adolescentul hoinar care străbătea acele păduri cu o carte groasă sub braț“? Din nou, simțim în acest roman dorul lui Nabokov de pădurile rusești părăsite, dorul sfâșietor al exilatului.
Și în acest roman ne întâlnim cu lumea exilaților, cu personaje care au părăsit Rusia, cu copiii lor, înstrăinați de părinți nu numai prin faptul că erau îndepărtați prin vârstă, ci și prin spațiul în care-și trăiseră viața. Cu câtă tristețe și ochi lucid privește Nabokov acești copii ai exilaților, deja americani, „buni de trimis la univesitate, sănătoși, înalți, indolenți, dificili, lipsiți de orice sentiment al naturii, care nu mai știau nici o boabă de rusă și nu manifestau nici un interes față de subtilitățile mediului din care proveneau părinții lor sau față de trecutul acestora“. Dar cei care au plecat „în palida, austera lor pubertate care cântau elegii ale unei patrii care nu reprezenta pentru ei mai mult decât o tristă jucărie stilizată, un bibelou găsit în pod“, repetând stereotipic „rusisme răsuflate“?
Mereu găsesc în Nabokov minunata îngemănare între gânduri adânci despre viață și destin, despre identitate și memorie și imaginile nemăsurat de concrete, de vii ale amintirilor, acele imagini care par reale și pe care psihologii le numesc eidetice: „cravată țipătoare de bătăuș“, „stol elipic de porumbei “, „riduri mici, feline“. Cine ar mai citi cu „încântare buimacă“ – ca să folosesc expresia lui – ce a scris el dacă totul ar fi doar gânduri aride, reflecții savante, idei și cuvinte care nu ar aluneca în „uitarea de catifea“?
În acest roman apare descrisă lumea academică a provinciei americane pe care Nabokov a frecventat-o și a cunoscut-o și pe care o folosește drept context al personajelor descrise cu tandră ironie și adâncă înțelegere. Găsim și referințe la lucruri mai rar cunoscute de un cititor care nu cunoaște universul problemelor cu care se întâlnesc psihoterapeuții, dar care și-au pus întrebări despre copilul lor ca persoană, despre „eul plăpând“ sau despre gesturi și importanța lor în comunicare. Personajul principal, Timofei, este o „veritabilă enciclopedie de ridicări din umeri și strângeri de mână rusești …o mână lăsată a lehamite în jos, în semn de renunțare resemnată…“. Dacă ne gândim că această carte a fost publicată în 1957 și că după atâta timp trăim acum în obsesia comunicării neverbale vedem cât de subtilă și de „avangardistă“ era mintea lui Nabokov. Și, nu te gândești, din nou, că la scriitori găsești uneori ceea ce în tratate de psihologie găsești mai târziu?
Nabokov își întreabă cititorul adesea, îl aduce în lumea gândurilor lui, cu o franchețe atât de caldă: „Oare suferința nu este – stai și te întrebi – singurul lucru din lume pe care-l posedă cu adevărat oamenii?“ Dar întrebările lui, ca și părerile lui, mă fac să cred cu convingere că el nu a renunțat niciodată resemnat la nostalgia trecutului. Mă convinge mereu că identitatea este memorie.