O scriitoare atentă la detalii, acidă, realistă, care pornește întotdeauna de la sâmburele de realitate, pe care îl îmbracă în povești care îți cotropesc gândurile. Tatiana Niculescu Bran a dovedit că poate aborda atât registrul nonficțiunii, cu Spovedanie la Tanacu, dar și pe cel al ficțiunii cu arome exotice, cu În Țara lui Dumnezeu. Poate fi cucerită cu o poveste bine spusă cu umor și un buchet imens de levănțică. Un interviu în exclusivitate:
În toate cărțile dumneavoastră se simte construcția de tip jurnalistic, este evident că meseria aceasta vă hrănește și vă servește ideal creativitatea romanescă. Care a fost știrea/evenimentul care a declanșat scrierea celui mai recent roman al dumneavoastră, În Țara lui Dumnezeu?
Nu-mi dau seama exact ce înseamnă o construcție de tip jurnalistic într-un roman, dar meseria de jurnalist, așa cum am practicat-o timp de 14 ani la BBC, m-a învățat rigoarea și impersonalitatea. Cred că ambele corespundeau și felului meu de a fi. A fost, așadar, o întâlnire fericită. Am scris romanul În Țara lui Dumnezeu în urma unei vacanțe petrecute în Cornul Africii.
Cât timp v-ați documentat pentru această carte? Care a fost cea mai mare provocare a acestei etape?
Documentarea la fața locului a durat câteva săptămâni, iar documentarea ulterioară a durat în jur de cinci luni. Cel mai greu mi-a fost să îndur fizic prima săptămână în această zonă a Africii, unde plouă de două ori pe an și unde temperaturile nu scad sub 45 de grade Celsius. Am avut apoi diverse temeri traversând deșertul afar, deși o făceam în condiții de maximă siguranță, dar e un loc unde te poți aștepta la orice.
Știu că ați fost în Cornul Africii, o regiune fascinantă, care probabil nu-și va recăpăta niciodată strălucirea de demult, dar care atrage și intrigă. Care sunt cele mai puternice amintiri ale dumneavoastră din această călătorie?
Mi-au rămas foarte vii în minte chipurile oamenilor, culorile aprinse ale rochiilor pe care le poartă femeile, mirosurile de ierburi exotice, chemarea muezinului la rugăciune, priveliștea spectaculoasă a lacului Assal, cel mai sărat lac din lume, și plaja lui de sare încinsă, minunea pe care o reprezintă acolo o înghițitură de apă dulce… Și, desigur, poveștile despre Arthur Rimbaud care, fugind de Europa și de literatură, a trăit un timp, ca negustor, printre triburile din Cornul Africii.
Cum este definită feminitatea acolo, prin ce este diferită de cea europeană și cea românească?
Țările din Cornul Africii, Somalia, Eritreea, Djibuti sunt, în mare parte, țări musulmane învecinate cu creștina Etiopie. Deși este o tradiție foarte veche, islamul s-a așezat peste o cultură tribală cu mult mai veche. Feminitatea și privirea asupra femeii sunt influențate de această sinteză culturală și religioasă. Femeia este dependentă de o serie de obiceiuri și ritualuri fără de care nu este posibilă integrarea socială. Diferențele față de cultura și tradiția creștine în care trăim noi, în Europa, sunt enorme în ceea ce privește libertatea femeilor, dreptul la educație și deciziile privitoare la propria viață. Noi, în Europa, nu ne mai dăm demult seama de câtă libertate ne bucurăm.
Abuzul asupra femeilor reclamat în carte este pentru ele un sacrificiu care le definește statutul. Cât de gravă este realitatea, de fapt? Câte femei mai mor în prezent îndeplinind tradiția exciziei genitale și a înfibulării?
În multe țări africane, există tradiția despre care povestesc eu în roman. Este un rit de trecere de la o vârstă la alta. Așa cum băieții trec prin ritualul circumciziei, fetele trec printr-un ritual mult mai dureros, prin care li se smulge clitorisul și sunt apoi cusute sau înfibulate. Este o operație făcută pe viu, urmată de sângerări abundente și soldată uneori cu moartea fetelor. Se consideră însă că fără acest certificat prenupțial în alb, ca să zic așa, care asigură statutul de fecioară, nicio fată nu poate spera la o căsătorie onorabilă. Deși mutilarea genitală a fetițelor este interzisă de legislația internațională, în țările din Cornul Africii, de pildă, statisticile arată că se practică încă în proporție de 98%.
Spațiul numit metaforic Țara lui Dumnezeu este de fapt un teritoriu intens conflictual, unde se ciocnesc religii, culturi, ideologii, epoci, personalități. Care dintre aceste conflicte a fost cel mai greu de descris?
Teritoriul afarilor – unul dintre triburile locale – era numit în vremuri imemoriale Țara lui Dumnezeu pentru că furniza rășini aromate, tămâie, smirnă, mosc și mirodenii pentru arderile rituale din templele faraonilor egipteni. Există, de altfel, în roman, povestea călătoriei celebre a unei regine care coboară din Egipt pe Marea Roșie, până în ținutul afarilor, în căutare de substanțe sfinte pentru zei. Cel mai dificil a fost însă să fac o prezență din personajul contradictoriu și tulburător al lui Rimbaud, care devenise un expert în limbi orientale și despre care există unele indicii că s-ar fi convertit la islam. Am scris și rescris paginile despre aparițiile lui în lumea personajelor cărții, citindu-i scrisorile africane și parcurgând puținele studii existente despre viața lui în Africa.
Scrieți și despre iubire în acest roman, dar în afară de iubirea castă dintre Hani și Andre, celelalte sunt chinuite, nefericite, neasumate. Care credeți că sunt ingredientele unei iubiri până la adânci bătrâneți?
Ingredientele unei iubiri până la adânci bătrâneți? Încrederea și umorul.
Consacrarea dumneavoastră ca scriitor a fost Spovedanie la Tanacu. Cum ați trăit celebritatea de după apariția acestei cărți?
Nu mi-am dat seama că aș fi devenit celebră. Sau reprezentarea mea despre celebritate diferă de ce am trăit eu, în sensul că viața mea nu s-a schimbat cu nimic după ce am scris o carte.
Ce anume v-a impresionat la cazul Tanacu astfel încât să începeți documentarea pentru carte?
Nu știu dacă m-a impresionat, dar ceva m-a nedumerit. Siguranța cu care se afirmau vinovății la nici o săptămână de la întâmplări și limbajul încărcat de pasiune și emoție în care se discuta cazul în presă mi s-au părut neconvingătoare. Am început să mă interesez de cazul Tanacu dintr-o necesitate foarte practică: conduceam biroul BBC World Service de la București și nu mi-era deloc clar de ce acest caz luase proporții naționale. Mi-am propus, deci, să aflu.
Cum ați abordat documentarea în acest caz?
Am întocmit întâi o cronologie a faptelor, stabilind câteva lucruri de bază: cine ce a făcut cui, unde și când. La vremea respectivă, această cronologie publicată pe site-ul secției române a BBC WS a fost o premieră. Așa a început totul. Apoi, am vorbit cu toți cei implicați în cazul respectiv, polițiști, medici, asistenți sociali, ierarhi, călugărițe, preot etc. și am asistat la toate audierile de la tribunalul din Vaslui, unde s-a pronunțat prima sentință.
Care a fost cea mai impresionantă declarație din timpul anchetei dvs. asupra cazului Tanacu? Dar scena care v-a rămas în minte?
M-a pus pe gânduri o declarație a preotului în timpul audierilor de la Vaslui. Potrivit regulamentului de funcționare a mănăstirilor, persoanele cu boli psihice nu pot fi primite pe termen lung în obștea monahală. Judecătorul l-a întrebat pe preot dacă ar mai fi primit-o la mănăstire pe Irina Cornici odată ce ar fi știut că e bolnavă psihic. Iar el a răspuns că da, ar fi primit-o, dacă n-ar fi avut pe nimeni care s-o găzduiască. Ar fi fost în favoarea lui să spună că în niciun caz n-ar fi primit-o, dar nu, a preferat un răspuns curajos.
Scena care mi-a rămas în minte e legată de o vizită pe care am făcut-o împreună cu câțiva actori care au jucat în piesa „Spovedanie la Tanacu“ regizată de Andrei Șerban, la mormântul Irinei Cornici. Ne-a trebuit mult până să-i găsim mormântul printre buruieni și bolovani, deși abia dacă trecuse un an de la moartea ei. Singurătatea acelui mormânt pierdut printre bălării și cu o cruce pe care abia mai deslușeai un nume, mi-a rămas mult timp în minte.
Sunteți, deși ușor în penumbră, arhitecta unui succes cinematografic, filmul După dealuri, de Cristian Mungiu, recent premiat la Cannes. Cum v-a convins Cristian Mungiu? Ați colaborat pe durata filmărilor?
M-a convins scenariul lui Cristian Mungiu fiindcă era foarte apropiat de cărțile mele despre cazul Tanacu. Am citit un interviu în care el spune acum că a păstrat din cărți numai perspectiva detașată, obiectivă și echilibrată asupra întâmplărilor. E prea modest: a păstrat mult mai mult. Oricine citește Spovedanie la Tanacu și scenariul lui vede imediat că toate scenele mari din carte se regăsesc în film și în succesiunea în care le-am reconstituit eu. N-am colaborat pe durata filmărilor.
Cum credeți că va primi publicul românesc filmul După dealuri?
Întâi sunt curioasă să aflu cum îl voi primi eu! Am văzut un prim montaj, prin luna martie, dar filmul complet, așa cum a fost prezentat la Cannes, nu l-am văzut. Dacă e să mă iau însă după cât am văzut și după scenariul pe care-l știu, cred că filmul lui Mungiu va surprinde pe mulți.
Condiția, statutul și abuzurile la care sunt supuse femeile par să fie izvoarele care hrănesc scrierile dumneavoastră. Vă tentează și alte teme, pentru cărțile viitoare?
Îmi pare rău că uitați de Nopțile Patriarhului, un roman în centrul căruia se află un bătrân patriarh confruntat cu dilemele funcției și cu ultimele zile de viață. Am abordat deja alte teme.
Ați activat multă vreme în redacția BBC din România. Care a fost cea mai intensă perioadă în această postură?
Primul an după mutarea de la Londra la București. Mă întorceam după 8 ani în țară, se chema că fusesem promovată printr-un concurs să conduc biroul BBC World Service de la București, dar am nimerit în plin scandal anti-BBC cu talent creat de fostul meu coleg, Traian Ungureanu. Fusesem prevenită, dar trebuie să recunosc că nu m-am așteptat să învăț atâtea lucruri interesante despre presa din România și despre natura umană, într-o perioadă atât de scurtă.
Tatiana Niculescu Bran scenarista sau Tatiana Niculescu Bran scriitoarea – care dintre aceste cărți de vizită vă definește mai mult în prezent?
Scenarii n-am scris niciodată. Am dramatizat doar, la cererea lui Andrei Șerban, textul celor două romane despre cazul Tanacu. Premiera piesei de teatru a avut loc la teatrul La MaMa în 2007 și lucrul cu Andrei Șerban este o experiență unică. Dar scenarii n-am scris. Așadar, nu-mi rămâne decât să fiu scriitoare.
Tatiana Niculescu Bran femeia: ce-i place, ce cărți citește, ce muzică ascultă, ce filme urmărește?
Îmi place să plouă mocănește, să citesc romane polițiste, să ascult Vivaldi și să urmăresc filme sud-coreene.
Care este parfumul care vă stârnește cele mai frumoase amintiri?
Asociez mirosul de levănțică cu bunica mea care era o neobosită povestitoare. Chiar și colonia de levănțică sau săpunul de levănțică, pentru o fracțiune de secundă, îmi dau senzația că se deschide o poartă a poveștilor pe care aș face bine să intru cât mai repede. Mitologico-antropologic vorbind, țara lui Dumnezeu este și țara ancestrală a strămoșilor, a bunicilor. Mirosul de levănțică e cheia mea fermecată spre țara cu pricina.