Dacă ați citit Centurion, romanul lui Simon Scarrow, atunci cunoașteți aventurile centurionilor Cato și Macro în Palmyra. Dacă nu l-ați citit, nu-i nici o problemă, pentru că Gladiatorul se poate citi fără să fie nevoie să cunoașteți aventurile anterioare ale celor doi soldați romani.
Aflăm din primele pagini că Macro și Cato s-au îmbarcat pe o corabie, îndreptându-se spre Roma, unde urmau să li se încredințeze alte misiuni. Împreună cu ei călătoresc senatorul Sempronius și fiica sa Iulia (care este logodnica lui Cato). Iulia și tânărul centurion urmează să se căsătorească după ce vor ajunge în capitală. Adică totul începe sub cele mai bune auspicii…
Din nefericire, lucrurile se schimbă brusc. Corabia lor este lovită pe neașteptate de un val puternic și este silită să acosteze în portul cel mai apropiat. Din întâmplare, accidentul are loc în timp ce nava trecea pe lângă insula Creta, așa că exista un loc de refugiu destul de apropiat.
Însă adevărata surpriză apare abia după ce eroii noștri ajung la țărm. Pentru că descoperă că valul acela bizar, ivit din senin, fusese provocat de un cutremur devastator care lovise insula. Deci naufragiații n-au nici o șansă să-și repare nava, n-au de unde să găsească provizii… mai mult, viețile lor sunt în pericol. Pentru că în urma cutremurului 
pieriseră conducătorii insulei – adică funcționarii romani numiți de împărat – și nu mai există nici o persoană competentă care să gestioneze situația aceea de criză. Iar lucrurile încep să se deterioreze.
Câteva explicații necesare: Creta făcea parte din imperiul roman, deci era condusă de funcționari romani, care aveau la dispoziție o garnizoană de militari ai imperiului; cea mai mare parte a populației era alcătuită din cretani greci, care nu-i iubeau din cale afară pe romani; în afară de aceștia, existau un număr destul de mare de sclavi, cei mai mulți aflându-se pe marile moșii.
Pieirea majorității conducătorilor insulei în timpul catastrofei are ca urmare faptul că se instalează haosul: nimeni nu mai are grijă de aprovizionarea populației, de înlăturarea ruinelor, de ajutorarea sinistraților. Grupuri de indivizi – uneori alcătuite chiar din cei ce trebuiau să asigure ordinea – pun mâna pe rezervele de hrană și fac ce le place. Sclavii se răscoală și părăsesc moșiile, după ce-și ucid stăpânii în chinuri.
Eroii noștri, militari obișnuiți cu disciplina, încearcă să restaureze ordinea pe insulă, iar senatorul Sempronius – profitând de înaltul său rang – preia temporar funcția de guvernator al insulei.
Lucrurile încep să se îndrepte, cretanii sunt convinși să respecte legile și să colaboreze pentru binele comun… dar revolta sclavilor, ce părea inițial un lucru fără importanță, devine din ce în ce mai puternică și mai bine organizată. Adică se transformă într-un pericol foarte grav.
Cum de-a fost posibil un asemenea lucru? Simplu: sclavii și-au găsit printre ei un conducător competent, unul care avea cunoștințe militare și talent de conducător. Adică au găsit un gladiator, bine instruit ca luptător și care îi ura suficient de mult pe romani și pe stăpânii de sclavi ca să lupte împotriva lor cu determinare. Asta a schimbat datele problemei și i-a obligat de centurionii noștri să ia din nou armele și să treacă la luptă.
Evident, povestea e palpitantă și plină de aventuri, de răsturnări de situații și de întâmplări emoționante. Adică merită citită. Însă meritul principal al poveștii constă în veridicitatea ei.
Simon Scarrow povestește, în nota din finalul romanului, cum a luat naștere această carte: în timpul unei vizite în Creta a aflat că existau orașe de pe insulă care au fost distruse de un cutremur devastator pe la mijlocul secolului întâi – adică atunci când au loc aventurile celor doi centurioni. Și-a propus atunci să scrie un roman insiprat de acea catastrofă. S-a documentat serios – așa cum face întotdeauna – și s-a străduit să redea cât mai fidel viața și mentalitatea oamenilor din epoca aceea.
Pe mine m-a impresionat în mod special modul în care a reușit să împace sensibilitatea unui om modern cu modul în care gândeau romanii – adică, altfel spus, i-a făcut pe centurionii săi să acționeze ca niște oameni din trecut, care acceptau sclavia, fără ca prin asta să ne devină antipatici.