Nume cunoscut şi premiat al literaturii contemporane spaniole, Javier Marías continuă drumul deschis de scriitorii spanioli de după epoca franchistă, ca perioadă de inovaţii literare, de implicare în dialogul cultural european. Romanul Bărbatul sentimental (El hombre sentimental) distins cu Premiul Herralde este un continuu monolog retrospectiv prin care Javier Marías demonstrează că între temporalitatea şi fragmentaritatea visului şi a ficţiunii nu există nicio diferenţă.
Cel care visează întocmai experienţa trăită cu câţiva ani în urmă, într-o dezordine a amintirii, conştientizând în vis ceea ce va urma în experienţele deja trăite, repovesteşte nu întâmplarea trăită, ci experienţa visată; limita între real şi imaginar este anulată în ambele cazuri, de vreme ce scriitura copiază o a doua realitate, cea a visului, modificată fără o conştiinţă clară a eventualelor elipse.
Cel care visează şi narează propria experienţă este un cântăreţ de operă a cărui singură plăcere după concerte este să se piardă pe străzile oraşului, să suprindă cotidianul din barurile anonime în care oamenii se amestecă fără o identitate precisă. Transcrierea acestor stări în cuvinte i se pare imposibilă artistului care comunică prin note de 
portativ, într-un discurs scris, învăţat pe de rost şi reprodus întocmai. Poate de aceea sigura formă narativă rămâne visul în care rememorarea urmează regulile unei ficţiuni fragmentare, cu un final programat.
Romanul este un continuum de reflecţii şi mai puţin o derulare de evenimente; cuplul în mijlocul căruia se vede prins, format din bancherul Manur şi soţia sa Natalia, este lipsit de replici sau acţiuni independente de conştiinţa artistului. Fără a verbaliza în mod direct idila existentă între el şi Natalia, femeie vag conturată, acesta poartă dialoguri la limita absurdului cu Manur, soţ care îşi revendică onoarea în faţa unei posibile relaţii extraconjugale a soţiei sale. Atât dialogul cât şi presupusa relaţie cu Natalia rămân fără finalitate de vreme ce el însuşi afirmă că visele sale, prin urmare şi această experienţă retrăită la nivel oniric, îşi pierd în derulare o încheiere explicită.
Ceea ce este vizibil în paginile acestui roman este vocea celui care în loc să nareze monologhează, fără un scop anume, fluctuant, digresiv fără un punct de plecare sau un scop obiectiv. Berta, personaj din trecutul său, reapare prin intermediul unei scrisori prin care i se aduce la cunoştiinţă moartea sa; nici această circumstanţă nu îl scoate din inerţie, nu îl determină să acţioneze, nici măcar să rememoreze pasaje centrale din experienţa sa alături de Berta. Monologul continuă fără denivelări de ton, cu mici interogaţii referitoare la verosimilitatea celor narate şi la posibilitatea de a considera o experienţă reală de vreme ce aparţine trecutului.
Ceea ce îi reuşeşte lui Javier Marías în Bărbatul sentimental este tocmai această stare continuă de neverosimil tocmai printr-un discurs care reproduce starea onirică; de aici lipsa unei conştiinţe a prezentului trăit, a unei puneri în act. Totul rămâne la nivelul schemei, a imaginarului visat sau proiectat în realitate, a unei voci lipsite de identitate.