Dacă toate manualele de istorie ar fi scrise în stilul abordat de Orhan Pamuk, n-ar mai fi oameni care să nu pună măcar o cronică-două în coşul zilnic. Scriitorul turc ştie cum să îmbine datele furnizate de istorici, misterul, culoarea unei compoziţii dianamice, personajele memorabile şi aventurile, peste care presară binefacerile realismului magic şi ale reflectărilor îndelungi.
Fortăreaţa albă, noul roman tradus la Editura Polirom, reface imaginea unui Istanbul otoman, la graniţa dintre fantastic şi real, aşa cum apărea în opera Mă numesc Roşu. Cititorii vor putea regăsi aceeaşi pasiune pentru istoria culturii şi pentru curajul unor cărturari aflaţi cu mult înaintea epocii lor, capabili de-a călători dincolo de limitele imperiilor aflate în război.
Fortăreaţa albă este povestea unui manuscris vechi de sute de ani (găsit într-un conac otoman), a unui cronicar scos din anonimat peste veacuri şi a unor învăţaţi care proveneau din lumi diferite, aşa cum erau Veneţia şi Bosforul, în secolul al XVII-lea. Două lumi rivale, dezbinate de credinţele religioase, dar care se atrăgeau datorită unor aventurieri ce-au iubit cunoaşterea.
Orhan Pamuk şi-a păstrat abilitatea de a crea personaje expresive, rivalităţi fecunde şi decoruri menite să refacă atmosfera unor veacuri tumultuoase. Este un povestitor înţelept, care ştie cum să transforme întâmplările pline de talc într-o naraţiune seducătoare, colorată de verva condimentată a lumii orientale. Acest povestitor nu îţi permite accesul imediat la întâmplările din cărţile sale. Dimpotrivă, înainte de-a te prezenta eroilor săi – un cărturar veneţian luat în robie de otomani şi un învăţător din 
Istanbul, numit Hogea – îl va introduce, mai întai, pe un fost student, Faruk Darvinoglu, care descoperă un manuscris într-un cufăr dat uitării. El va încerca din răsputeri să afle numele autorului ce-a lăsat în urmă, din câte se pare, o viziune personală asupra Imperiului Otoman din secolul al XVII-lea. Nu reuşeşte să-i afle identitatea, ci doar titlul manuscrisului: Fiul vitreg al plăpumarului.
Înainte de a se retrage pentru a le face loc adevăraţilor protagonişti ai romanului scris de Orhan Pamuk, curiosul Faruk va anunţa decizia sa de a tălmăci manuscrisul, rescriindu-l în graiul turc modern. Păstrează, totuşi, nealterate, păţaniile autorului şi ale personalităţilor întâlnite în vechiul Istanbul, acum mai bine de trei veacuri.
Autorul manuscrisului pare a fi un cărturar veneţian, modelul omului universal din Renaştere, pasionat de astronomie, fizică, pictură şi matematică, toate deprinse la Florenţa, capitala unei perioade culturale apuse la sfârşitul secolului al XVI-lea. Veneţia era o prelungire plină de culoare a Renaşterii în Italia, având influenţe exotice, un rai plutitor al voluptăţilor de tot felul. De acest paradis, autorul manuscrisului descoperit nu s-a putut bucura foarte mult, corabia pe care se afla, în drum spre Napoli, a fost prădată de navele otomane. Capturat şi transformat într-un sclav, el va găsi începutul peripeţiilor culturale în temniţele Istanbulului.
Priceperea sa, cunoştinţele şi talentul de a învăţa rapid limba imperiului levantin îl vor ajuta să iasă din temniţă, câştigând încrederea şi respectul Paşei. Dar capitala otomană i-a jucat feste. În aşteptarea mult-visatei eliberări, cărturarul veneţian a fost dat pe mâna unui învăţat dintr-o mahala otomană, care-i semăna leit, de parca ar fi fost o dublură, preocupată, la rândul ei, de astronomie. Hogea, aşa cum era numit acest intelectual, devenit un alter-ego al veneţianului, îl cumpără pe robul-cărturar pentru a-l determina să-i dezvluie tainele stiinţelor, descifrate de marii înţelepţi din oraşele italiene.
Marele vis al învăţatului turc este acela de a descoperi, prin înformaţiile strânse de Ptolemeu, un astru nou. Se vedea marele astronom al Imperiului, care va lua în posesie tainele bolţii cereşti, dăruindu-le, apoi, atât sultanului, cât şi oamenilor fără carte, speriaţi şi fascinaţi de apariţia lentilelor care apropie steaua de pământeni. Dar până să vină steaua la el, i-ar fi fost suficient amestecul de pulberi ce-ar fi dat naştere unui foc de artificii spectaculos, ajungând tocmai la astrul visătorilor, Luna.
Italianul ajuns un sclav la Istanbul trebuie să-l înveţe pe Hogea, noul său proprietar, cum să inventeze o armă înfricoşătoare, care să-l ajute pe marele sultan în lupta contra ghiaurilor din Carpaţi. Până să fie gata uriaşa maşinărie de război, între Hogea şi robul său intervin curiozitatea, amintirile din alte lumi, discuţiile până-n zori despre cunoaştere şi prostie, dar şi multe gâlceve aprinse. Veneţianul pierdut în Istanbul şi Hogea au în comun, pe lângă iubirea de carte, şi trăsăturile fizice. La chip sunt aproape identici, iar micile vanităţi şi poveştile despre Lumea Nouă, plăsmuite spre satisfacţia unui padişah curios, îi apropie şi mai mult, în ciuda rivalităţii.
Fiecare poate fi socotit dublura celuilalt şi nu de puţine ori Hogea s-a gândit să-i fure identitatea robului pentru a căuta o nouă viaţă la Veneţia. Dorinţa sultanului de a cuceri lumea i-a dus pe otomani aproape de Transilvania, oferindu-le celor doi ocazia de a lua in stăpânire o nouă identitate. Umbra fortăreţei albe veghează un schimb de identităţi care putea simboliza încăpăţânarea a două culturi de a se întâlni, deşi multi conducători le-ar fi vrut incompatibile.
Citind romanul încărcat de imagini pitoreşti ale cartierelor din Istanbul, pline de chipuri memorabile, de ritualuri ale vieţii cotidiene levantine sau de replicile clevetitorilor din seraiul padişahului, îţi vei imagina cum este să descoperi, la rândul tău, un volum de călătorii uitat, scris de un veneţian ajuns în inima unui imperiu straniu pentru intruşi.
Paginile romanului îţi poartă fantezia cât mai departe, dezvăluindu-ţi memoriile unui rob erudit, ilustrate de marii gravori dornici să imite dantelăriile şi culorile miniaturiştilor din Orient. Fortăreaţa albă transformă o librărie în cufărul plin de comori al unui anticar uns cu toate parfumurile cărţilor vechi.
În postfaţa celei de-a doua ediţii a romanului, din anul 1986, Orhan Pamuk dezvăluie numele romancierilor, al povestirilor şi al operelor scrise de marii călători otomani, care i-au servit drept sursă de inspiraţie.
„Am hotărât să îmi plasez povestea către mijlocul secolului al XVII-lea, nu numai pentru că acesta era adecvat din punct de vedere istoric ori pentru că era vorba de o epocă plină de însufleţire şi de culoare, ci pentru ca personajele mele să se poată prevala de scrierile lui Naima, Evliya Celebi şi Katip Celebi“.
Fortăreaţa albă este greu de introdus într-o clasificare. Jurnal, roman istoric, roman de aventuri cu tentă spirituală? Mai mult decât toate acestea la un loc! Este declaraţia de independenţă totală a ficţiunii care poate transforma capitala unui imperiu destrămat într-un spaţiu magic, unde imaginaţia fiecăruia s-a descătuşat pentru a crea mii de lumi paralele, dar verosimile în ochii avizi de mistere.