Ţinutul secetos din sud a rămas în obrajii, în ochii Lolei. Este ţinutul unde numai pepenii şi duzii mai scot capul din ţărână. La oraş, Lola învaţă despre cât de grele sunt dorinţele, dar şi despre cât de usoare devin ţelurile. Şi mai află că are cele mai puţine rochii dintre toate colegele de cămin, iar preţul dresurilor subţiri ca un abur îi arată cum să-şi cârpească sumara cochetărie la glezne şi la pulpe, cu ojă. În mintea Lolei, atingerea scopurilor uşoare merita sacrificiile făcute pentru a învăţa limba rusă (în patru ani de facultate) şi răceala terorii comuniste, demonul hrăpăreţ ce înhaţă gândurile dezgheţate. La final, studenta vrea să revină în satul sarac alături de un partener educat, cu mâini curate şi cămăşile albe, un boier al uliţelor amărâte, în locuinţa căruia frizerul intră desculţ, lăsând glodul în prag.
Animalul inimii păstrează trăsăturile care definesc proza Hertei Muller: lirismul ce învăluie dramele perioadei comuniste, o eroină care a visat mereu să iasă dintr-un orizont strâmt şi îmbinarea unor detalii banale prin jocurile metaforice ale imaginilor.
Anii dictaturii l-au învăţat pe animalul inimii să accepte doar frica şi dragostea patimaşă. Frica începea când securistul îţi răscolea camera de cămin sau casa, în căutarea unor volume de proză subversivă, şi când erai obligată să fredonezi un „cântec popular“ cu versuri deocheate stând în pielea goală, în camera interogatoriilor umilitoare. 
Dragostea lua sfârşit când grănicerii îi mai rupeau aripile vreunui fugar înainte de-a te convinge să-l însoţeşti peste Dunare sau, când prietena din studenţie făcea, pe ascuns, o copie a noii tale case din Germania, pentru a o preda, apoi, Securităţii, care te urmărea şi după ce ţi-ai încheiat socotelile cu patria-mamă. Şi tot animalul inimii, prin socoteli dureroase, leagă amintirea Lolei, studenta „sinucisă“ prin complicitatea altora de memoria colegei de camera, o şvăboaică lucidă până la agonie şi hăituită de autorităţi chiar şi în exil.
Lola, studenta săracă, deţinătoare a unui carnet de Partid şi-a unor bucăţi de carne obţinute în urma favorurilor cedate muncitorilor de la abator, după miezul nopţii, şi colega şvăboaică au rămas legate (la propriu şi la figurat) de un cordon. Este cordonul pe care Lola i-l şterpeleşte colegei pentru a pune în scenă actul sinuciderii (sau al crimei?), dar mai este şi cordonul fricii, al umilinţelor şi al solidarităţii mute acoperite de zgomotul palmelor care aplaudau frenetic, până la paroxismul obedienţei, discursul ce urma s-o condamne pe Lola, postmortem, la veşnica pomenire mincinoasă. Partidul nu putea ierta actul dezertării, nici când se “deghiza” în sinucidere. În patria tătucului numai “smintiţii” si nerecunoscătorii îşi puneau capăt zilelor, renunţând la o viaţă perfectă sub regimul comunist.
În urma Lolei rămâne un jurnal, cu amintiri compromiţătoare despre unul dintre oamenii Partidului. Jurnalul este lăsat în cufărul şvăboaicei, dar este furat câteva zile mai târziu de oamenii fideli dictatorului, recrutaţi, precum Lola, din satele mizere. Spre deosebire de “anchetatori”, şvăboaica nu crede în sinucideri şi nici alţi colegi de cămin: Edgar, Kurt şi Georg, prieteni buni la bine şi la cărţi ascunse în barăci părăsite. Între confidenta fără voie a Lolei şi aceştia se naşte o prietenie bazată pe rezistenţa împotriva terorii a tuturor celor aflaţi în căutarea firescului atât de condamnat de regim. Împreună citeau opere interzise, recitau versuri condamnabile şi restaurau amintirile din jurnalul furat al bietei Lola, readuse la suprafaţă din memoria colegei de cameră.
La sfârşitul anilor de stundenţie, fiecare va lua drumul unui oraş industrial, plin de furnale, purici şi foamete, dar şi de semne rău-prevestitoare. De fapt, mai toate romanele Hertei Muller conţin pagini în care mărturiile despre dictatură sunt criptate prin simboluri vizuale strigătoare. În cărţile autoarei, până şi cel mai neînsemnat obiect dintr-o scenă vorbeşte otrăvitor şi râde hâd. Se prevestesc apropierea pericolului şi moartea prieteniei sub bănuiala trădării scrise în declaraţii lăsate sub ochii măriţi ai Securităţii. Ajunsă-n acest iad plin de tăceri îngheţate, eroina fără nume din romanul Hertei Muller înconjoară moartea prin vizuni morbide, dar cunoaşte prietenia din oraşul furnalelor pâna la plecarea din ţară. Când ajunge în Germania, şvăboaica hulită se rupe de oamenii trecutului, dar nu taie cordonul memoriei. Asemenea Lolei, poartă blestemul unor origini de care nu este vionovată şi care vor s-o ajungă din urmă, oriunde s-ar duce. Pe Lola o ameninţă praful satului lihnit de foame, pe şvăboaica din camera de cămin, faima unui tată, fost soldat SS, care făcuse cimitire şi părăsise repede localităţile, care a trebuit să procreeze.
Deşi are mai puţin de 250 de pagini, romanul Hertei Muller pare să nu se mai termine. Tensiunea psihologică este provocată de metaforele înfricoşătoare ale cenzurii violente, iar lumea interioară a personajelor devine un labirint emoţional fără ieşire. Teama, revolta, furia tăcută, meschinăria securiştilor caricaturizaţi şi universul claustrofob în care s-a transformat România din timpul dictaturii ceauşiste au ecouri puternice în mintea cititorului, indiferent de vârsta lui sau de ţara în care s-a născut. Dispreţul faţă de torţionari este o limbă comună, prin care Herta Muller a vrut să-şi transmită mesajele dincolo de ţara devenită cimitirul fugarilor prinşi de primul grănicer al statului absurd.
Animalul inimii este un roman care te răscoleşte, de un lirism înspăimântător. Ameninţarea morţii care-i pândea pe cei ajunşi dincolo de graniţă pluteşte în jurul personajelor, dar ele o sfidează căutând imagini expresive şi acolo unde atmosfera păstra apăsări de plumb. Animalul inimii vorbeşte despre solidaritate şi prietenie în ţara unde toţi ar fi trebuit să-şi suspecteze aproapele, descoperindu-i sfârşitul prin scrisorile întârziate de o primă lectură a securistului, care-şi lăsa dorintele cu limbă de lemn chiar lângă existenţa rostită cu limbă de moarte a fiinţelor reduse la tăcere.