Spaţiul livresc al unui anticariat vechi din Barcelona, un castel-închisoare pe culmile Montjuicului şi un loc incert şi plin de legende al Cimitirului Cărţilor Uitate adună în romanul Prizonierul cerului o sumă de poveşti care se identifică mai mult cu locurile în care se nasc decât cu oamenii care le poartă.
La fiecare pas în cartea lui Zafón cineva spune sau află un secret, ascunde sau se ascunde pentru a se salva pe sine sau pe cei din jur, scrie sau rescrie o istorie ascunsă. În derularea trepidantă a întâmplărilor, efectul de lectură devine 
contrastant cu spaţiul închis şi static al unei închisori în care oamenii sunt numere, libertatea un cuvânt inexistent în limbă, iar moartea o certitudine şi o chestiune de aşteptare. De cealaltă parte a timpului şi a Barcelonei, anticariatul familiei Sempere iese din inerţia unui spaţiu prăfuit al cărţilor în momentul în care un necunoscut cumpără singurul exemplar al Contelui de Monte-Cristo pe care îl semnează cu o dedicaţie suspectă. Tânărul Daniel intră în acest punct, indirect, prin povestea lui Fermín Romero de Torres, într-un trecut familial, cu nume şi locuri pe care nu le înţelege şi care, până la final, se ascund în spatele semnelor şi al numerelor.
Închisoarea de pe culmea Montjuicului înlocuieşte tenebrele unui castel cu întunecimile unor sentinţe politice ieşite din lege, şi oamenii închişi pentru culpe imaginare cu numere ale unor celule-cavou. În această obscuritate, David Martín scrie pe un pergament istoria sa şi a Isabellei, descoperită abia în timpul lui Daniel în Cimitirul Cărţilor uitate, Mauricio Valls, cu pretenţii de intelectual îşi satisface impulsurile tiranice pe seama deţinuţilor, iar Fermín Romero de Torres îşi plănuieşte evadarea, singura în măsură să fie mărturie celor văzute şi nevăzute din castelul Montjuicului.
Viaţa casnică a cuplului Daniel şi Beatriz se intersectează cu urmele închisorii Montjuic printr-o scrisoare falsă de amor pe care o descoperă Daniel în haina soţiei sale. Scenele narative destind atmosfera încordată a romanului, readucând valorile umane, relaţiile apropiate între oameni, prietenia şi dragostea în paginile unui roman care nu pare să lase nicio clipă momente de respiro cititorului. Căsătoria lui Fermín cu Bernarda, ritualul sărbătoririi, prezenţa lui Rociíto, femeia simplă fără destin destind atmosfera şi înşeală aparent aşteptările unui cititor care se aşează confortabil în lectură. Mica incursiune în Cimitirul Cărţilor Uitate întoarce romanul spre secretele şi tenebrele închisorii Montjuic prin manuscrisul lui David Martín pe care locul îl adăposteşte. Şi tocmai când s-ar crede că nimic nefiresc nu mai urmează, un răvaş ascuns în îngerul de pe un mormânt deschide o poveste mai veche, face viziblă o apăsare sufletească şi renaşte nevoia de răscumpărare a unui destin; lipsite însă de vreo punere în act, cel puţin nu în paginile acestui roman.
Şi în Prizonierul cerului, Carlos Ruiz Zafón readuce în romanul contemporan gustul povestirii, al istoriilor cu tâlcuri şi semne, mizând pe un cititor care nu şi-a pierdut abilităţile de detectiv în paginile unei cărţi.