„Mereu sperasem că viața mea se va scurge cu totul altfel decât a celorlalți, că va fi o viață cu sens, un sens poate inaccesibil mie, dar vizibil de undeva de foarte sus ca un desen pe o pajiște imensă“ׅ, scrie Mircea Cărtărescu în primul volum din Orbitor, Aripa stângă.
La început m-a surprins cartea și scrierea, povestea care curge, curge pagini la rând până la următorul capitol. Mă 
întrebam dacă voi reuși s-o parcurg, dar spre surprinderea mea toate elementele s-au succedat perfect și fiecare personaj introdus a înlocuit cu măiestrie un altul. Totuși, personajul central ar fi Mircea, un altul decât autorul, în căutarea sa, a eului său interior. „Mansarda cu un scaun, o masă și-un pat, în care trăiesc, aureolat de singurătate, o viață nepământească. În care să încerc să mă-ntorc acolo unde nimeni nu s-a-ntors, să-mi amintesc ce nimeni nu-și mai amintește, să-nțeleg ceea ce nici un om nu poate să înțeleagă: cine sunt, ce sunt“. În această scriere, lumea, obiectele, faptele, parcă sunt disecate, parcă sunt văzute prin lupă, iar cunoașterea de sine pare să fie principala provocare. Este o lume fantastică, ce amintește de basme cu personaje nepământene.
Romanul este universal valabil, zbaterile sunt comune oricărui om. Orbitor. Aripa stângă (1996) a fost tradus în franceză, suedeză, bulgară, germană, maghiară, ivrit și italiană. Deși reușit, volumul I a fost întrecut în măiestrie de celelalte două care îl preced și despre care voi povesti într-un viitor apropiat.
„Trecutul meu era cheia, semne tulburi îl arătau ca lizibil, trebuia să-ncep odată marea lectură, dar nici o stelă nu se arăta ca să-mi lumineze deodată înțelegerea. Nu știam dacă șirurile vieții mele (voci și atingeri, nori și orașe, râsete și pământ plin de rame) se citesc vertical sau orizontal, de la stânga sau de la dreapta, sau dacă nu cumva trebuie să merg înainte și înapoi în boustrophedon-ul copilăriei mele, dacă e o scriere pictografică sau fonetică, dacă este o scriere… În filigranul oricărei file vedeai o țesătură de firișoare albastre și roșii, zvâcnind la un singur puls, irigând paragrafele… Pergamentul era viu ca pielea abia smulsă a unui martir și mustea de cerneală și sânge. Ce scria însă pe pielea mea, sau ce era tatuat acolo, între sfârcurile pieptului meu, era deocamdată complet obscur pentru mine“, scrie pe coperta patru a cărții, subliniind un aspect important al romanului, de unde i se trage și numele.
Simbolul principal al cărții este fluturele. Fluturele este semnul unei lumi ce vrea să renască din cenușă, precum pasărea Phoenix. Femeia flutur își istorisește viața sa tragică foarte plastic: „Eu am zăcut în crisalida mea ca o femelă de păduche țestos, degenerată, numai pântec plin de grăsime și ouă, fără ochi, fără sistem nervos, fără speranță și așteptare“.
Până la urmă, Orbitor. Aripa stângă este ceea ce vedem noi în el; de pildă, unul dintre marii oameni de cultură din România – Nicolae Manolescu, îl vede ca pe un „roman autobiografic și vizionar“.