Emmanuel Carrere se dovedeşte empatic în scrierea sa. Empatia este prima calitate de care a avut nevoie în dificila misiune de a descrie, cu implicare, dar şi cu sentimentul de bucurie că nu i se întâmplă lui toate acestea, reacţiile prin care trec oamenii când pierd pe cineva drag şi pierderea este fără întoarcere.
Volumul Alte vieți decât a mea este o analiză crudă, în ciuda căldurii pe care autorul o insuflă prin supapele numite ajutor de la cei din jur, consolare sau mângâiere. Este povestea mai mult decât dureroasă a unor părinţi a căror fiică este înghiţită de marele tsunami care a lovit Asia de Sud, de Crăciun, în 2004. Juliette avea patru ani, iar 
povestea ei este cât se poate de reală. O fetiţă blondă, firavă, care nu a avut nicio şansă în faţa apei dezlănţuite care a măturat ţărmuri şi ţări întregi. Şi, după ce groaza şi ciudăţenia şi absurdul întâmplării au trecut, au rămas neînţelesul şi inimile tumefiate şi noua viaţă fără de viaţă pe care părinţii ei au fost nevoiţi să le străbată, ca etape îngrozitoare ale noii lor dureri.
Tot acolo, la un hotel din Sri Lanka, gazdă a tuturor refugiaţilor-zombie care au scăpat de loviturile naturii ce a luat-o razna, mai este o femeie, Ruth, care îl caută pe Tom al său. Şi îl caută şi îl caută şi îl caută, şi tot nu-l găseşte, ajungând la concluzia că părinţii Juliettei trebuie să fie mai fericiţi cu cadavrul fetiţei, măcar cu ea ştiu ce s-a petrecut, nu mai există disperarea scotocirii printre maşini de corpuri inerte. Dispariţia este mai rea şi mai perfidă decât moartea, spun apropiaţii lui Tom, dar părinţii Juliettei nu au cum să-i creadă.
Eroul-povestitor consideră toate aceste dovezi de dragoste şi de devotament greu de digerat. Se miră în faţa lor şi le invidiază, atât de mult cât poţi invidia o tragedie, astfel încât să nu cazi în morbid. El nu are parte de iubire – vede cum femeia de lângă el dispare în valul vieţii, fără să fie nevoie de un cutremur sau de un tsunami ca s-o şteargă din dreapta lui. De aceea tot ce se întâmplă în jurul lui, în familiile celor care îşi jelesc morţii sau în familiile care îşi caută cu disperare pe cei ce nu apar la apel, îl răneşte şi îl mişcă într-un fel aparte, ce dă glas sensibilităţii şi neputinţei unui destin care încearcă să se trezească la viaţă, privind în jurul său la moarte şi dramă.
Mai este şi o a doua poveste acolo, povestea morţii unei femei, care îi lasă în urmă pe copii şi pe soţ. De data aceasta, nu valul este criminalul, ci cancerul. Citim cum sunt trăite efectele acestei dispariţii de către supravieţuitori. Citim despre demnitate, despre sentimente încrucişate, despre durere, despre ascuţimea şi lipsa ei de milă, ne punem în locul părinţilor ce-şi pierd copilul sau în locul copiilor ce-şi pierd mama. Este mereu o luptă, ce să dă între moarte şi viaţă, între viaţă şi moarte, şi nu e clar cine câştigă, căci forţele, din păcate şi din fericire, se tot egalizează, lăsându-ne, cu fiecare suflet drag pe care îl pierdem, cu urletul nedreptăţii, cu gustul iremediabilului, dar şi cu speranţa că iubirea care ne-a rămas ne poate petici şi vindeca.
Atmosfera din carte e una greoaie. E atmosfera apocalipsei pe Pământ, spusă prin vocea celui care a fost acolo. Apoi e atmosfera reculegerii şi a reconstrucţiei sufleteşti, dificilă, dar dreaptă, împotmolită, dar justificată.