Câştigarea Premiului Augustin Frăţilă de către Lucian Dan Teodorovici îl readuce pe Matei Brunul pe lista de lecturi, relecturi, de reinterpretări ale unui roman în care istoria individuală se diluează în cea universală până la dispariţie, asemenea amintirilor risipite din memorie. Ceea ce rămâne însă atât în memoria Brunului, cât şi în receptarea cititorului, este nevoia de povestire şi de poveşti, singura care oferă individualitate şi realitate întâmplărilor sau oamenilor.
„Timpul petrecut în carceră i-a fost îndeajuns lui Bruno pentru a înţelege că toate poveştile omenirii, indiferent de forma în care sunt oferite, au fost concepute pentru a găsi în ascultătorul lor nevoia de poveste. Nu ele, în sine, erau arme, ci felul în care-l transformau pe ascultător“.
Nevoia de poveste însă se ascundea, asemenea torturilor din spatele acordurilor de acordeon, în liniştile impuse, în lipsa amintirilor care nu mai susţineau poveştile trecutului. Dialogurile dintre deţinuţi, atunci când se găseau frânturi de libertate verbală, se transformau în schimburi de poveşti; dacă poveştile lui Porthos se limitau la numele colegilor cu care defilase pe Olympiastadion, cele ale lui Bruno erau istorisiri mitice, cu nume de păpuşi orientale. Erau, fără doar şi poate, o formă de evadare 
statică, de întoarcere către locuri şi vieţi înstrăinate.
Nea Zacornea, un colportor de poveşti, le aducea deţinuţilor, de afară, fragmente de ştiri pe care el le putea asculta într-un spaţiu al libertăţii; nu felul în care deţinuţii primeau pachete, informaţii de interes capital în carceră îşi găseau rostul în lumea Brunului, ci felul în care îşi găseau calea poveştile din afară înăuntru. Pentru el, deţinuţii erau legaţi unul de celălalt de un lanţ, cel al poveştilor ce n-ar trebui niciodată spuse.
Păpuşile pe care le îngrijea Brunul îşi aveau fiecare o poveste scrisă în catastiful cu nume de păpuşi, o ordine a chipurilor îngrijite, a numelor şi a vocilor fiecăreia. Doar Vasilache îşi avea o poveste diferită, mai umană şi, astfel, mai vie: „…Vasilache n-avea braţe din câlţi, n-avea braţe din paie, Vasilache avea mâini de lemn, care se îndoiau din coate, ca la om, Vasilache n-avea tije cu care să fie împins, Vasilache avea picioare cu care putea păşi, Vasilache avea sfori, Vasilache era diferit“.
Pierderea memoriei însemna imposibilitatea aducerii poveştilor în prezent, amestecul lor, frânturile unei poveşti cu trenuri care îl duceau spre Italia, a încercării de a trece graniţa alături de Eliza sau a schimburilor de vieţi şi de slujbe din Teatrul de Păpuşi în atelierele închisorilor. În acest caz, poveştile luau forma spaimelor, a uitării şi a întrebărilor din anchete.
În afara spaţiului torturilor, al muncii forţate, al libertăţii niciodată permise, a sunetelor care niciodată nu alină, ci ascund torturi şi nelinişti, Matei Brunul readuce nevoia de poveste care, dacă nu poate schimba istoria mare, înscrie istoria individuală într-un lanţ de voci şi destine, dând sens întâmplărilor.