Republica de cuvinte a scriitorului Matei Vişniec e cucerită şi în ultima sa carte Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, prin jongleriile cu sensurile cuvintelor, prin punerea lor la încercare în contexte diverse şi printr-o reactualizare a expresiilor uzuale din limbă.
În cabaretul lor, cuvintele suferă de egocentrism, îşi cunosc fiecare rolul în limbă, cuvintele în sine au simţul limbii şi se deplasează într-o lume verbalizată care se măsoară 
în funcţie de întâlnirea şi cucerirea sensului. Povestea fiecărui cuvânt se naşte prin anticiparea sensului înaintea punerii acestuia în act. Nu omul desemnat de cuvânt trăieşte în lumea lui Matei Vişniec, ci cuvântul în sine, a cărui personalitate reface drumul naşterii sensului cu care este asociat la pronunţare. Omul este locuit nu doar de „EA cu majusculă“, ci şi de cuvântul „ea“, cel din urmă mai puternic şi mai prezent într-un spaţiu coordonat de cuvinte.
Astfel că fiecare cuvânt îşi cunoaşte locul şi sensul, debordează prin personalitatea sa verbală, se joacă în expresii cu alte cuvinte şi se aşază, la final, într-o sintagmă care cucereşte înţelesul. În lumea construită verbal, cuvântul „tăcere“ nu se aude pe sine, „inimă“ se deschide prea mult, suferă, „ambiguu“ se/te apară de agresiuni semantice, „sfârşit“ este opac, fără curiozitate, cuvântul „iluzionism“ face magicii, casacadorii, „târziul“ detestă punctualitatea, „oglindă“ este reflexul tuturor, în timp ce „a fi“ locuieşte sub pielea fiecăruia dintre noi.
În alt plan, cuvintele licenţioase se retrag în propria tabără, sunt marginalizate, în afara civilizaţiei, cuvântul revoltă instigă cuvintele la revoltă, în timp ce cuvântul rău atrage după sine o faimă proastă, fiind rău văzut. Singurul loc în care cuvintele sunt ele însele, în care se dezbracă de inhibiţii sau se înlocuiesc în sensuri este înăuntrul poemului: „Mergem să ne facem de cap într-un poem. Într-un poem orice cuvânt se poate dezbrăca de piele, orice cuvânt îşi poate afişa goliciunea şi se poate apoi cuibări în semnificaţia altuia“.
În cea de-a doua jumătate de carte, cuvintele fac demonstraţii de echilibristică verbală, se adună în dialoguri care pun la încercare dicţia şi abilitatea recitatorului de a nu le scăpa în pronunţare. Fragmentele pot fi cititite ca insule din piesele de teatru, fie că sunt monologuri adresate despre rădăcini şi aripi ale tinereţii, fie că sunt reflecţii despre cuvinte devenite ele însele poveşti, fie că se joacă ironic în discursuri politice marcate de neconcordanţe, repetiţii inutile, dar umoristice.
Cuvintele din republica lui Matei Vişniec duc jocul până la un capăt cu sens doar în faţa unui cititor înzestrat el însuşi cu simţul limbii. Cabaretul cuvintelor nu este o carte pentru neiniţiaţii în jocurile de cuvinte, pentru cei care nu sunt fini observatori ai modificărilor de sens prin punerea în joc a unor cuvinte străine unele de altele până atunci. Este un volum pentru aristrocaţii limbii, pentru cititorii care se bucură de acrobaţiile limbii, pentru căutătorii jocului dincolo de sens.