Asocierea perioadei comuniste cu şedinţe curioase de spiritism, cu o piesă de teatru care se amână constant şi cu înregistrări ascultate după moartea aşa-zisului inculpat reface istoria sub forma poveştilor şi a distorisionărilor jurnalistice.
Romanul Spiritus poate fi citit ca o pendulare continuă între constrângerile politice şi iluzia, în varii forme, a libertăţii sub orice formă, fie că este cea conjugală, a exprimării artistice prin teatru sau a securistului asupra celor pe care îi 
monitorizează. Rapoartele secrete, închisorile, imaginea deţinuţilor stau în umbra strategiilor politice de amplasare a microfoanelor în cele mai diverse locuri. Piesele de teatru primesc acordul de desfăşurare doar ca pretext de amplasare a „prinţilor“, microfoane care să monitorizeze omul chiar şi după moartea acestuia.
Povestea de iubire între inginerul Shpend Guraziu şi actriţa din Pescăruşul lui Cehov se desfăşoară în avanscena destinului lui Shpend. Purtător fără voie al unui „prinţ“, după moartea acestuia el va fi căutat, anchetat mai mult decât în timpul vieţii. Înmormântarea acestuia este descrisă paralel cu derularea unei înregistrări, astfel că durerea Edlirei şi a soţului Skender se suprapune peste momentele intime ascultate de şeful Securităţii, Arian Vogli. În lumea închisă în micul orăşel albanez nimic nu se întâmplă în timpul prezent, totul poate fi derulat pe o casetă înregistrată şi, mai mult, spiritele nu te bântuie, ci revin la fel de vii prin discursuri înregistrate.
Deshumarea lui Shpend Guraziu după trei ani pentru găsirea microfonului implantat răstoarnă aparenta linişte a oraşului. Poveştile încep să răsară ca jurnaliştii curioşi de a pune pe hârtie nu discursul din mormânt al lui Shpend, ci istoria unui oraş în care şedinţele de spirtism în plină dictatură a proletariatului, secretele care se ascund într-o aparent banală piesă de teatru, relaţiile intime ies de pe linia istoriei.
Ceea ce îi reuşeşte atât de bine lui Ismail Kadare este transformarea unui subiect politic într-un caz insular de acte magice, în care secretele par scoase la iveală de un medium şi nu de un om al securităţii. Destinul lui Arian Vogli, de a i se anula fizic independenţa motorie şi verbală, într-o altă formă de interzicere a destăinuirii conţinutului înregistrării pune în discuţie, sub alte formule, încălcarea libertăţilor de exprimare şi transformarea urmăritorului în urmărit.
O carte despre tot felul de frici ale perioadei comuniste, frica de secrete pe care le ştie, în cele din urmă, oricine are urechi să asculte, de spirite care te pot „îngropa“ de viu sau de jocuri mai ales în spatele scenei. Preferinţa fricii primordiale de fantasme şi de moarte în locul celei de anchetele comuniste punctează paradoxul cărţii lui Ismail Kadare, a celei a unor spirite care şi-au pierdut spiritualitatea.