Într-o dimineață însorită din vara timpurie a anului 1949, Joseph Schwartz, croitor pensionar, se plimba alene pe străzile plăcute de la marginea orașului Chicago, reamintidu-și niște versuri ale lui Browning. Și, în timp ce se plimba, Schwartz se pomeni că ridică piciorul de pe asfalt și-l puse pe iarbă!
Adică se plimbase fără nci o grijă pe o stradă asfaltată din Chicago, iar peste o clipă se trezise în mijlocul unui câmp întins, acoperit cu iarbă! Astfel începe strania aventură a unui pensionar care este aruncat în timp și ajunge din secolul al douăzecilea undeva, într-un viitor îndepărtat. Și, în acelaș timp, așa începe primul roman al lui Isaac Asimov, O piatră pe cer. 
Romanul lui Asimov este plin de aventuri, de schimbări dramatice de situații – adică este o carte menită să placă cititorului. Pe de altă parte, toată lumea a auzit de Asimov – la urma urmei, este primul autor de literatură SF care este studiat în cadrul unor universități de renume – așa că nu e cazul să încercăm să vă convingem să citiți acest roman.
Cred că vă va interesa mai mult să vă povestesc câte ceva despre universul pe care ni-l face cunoscut Asimov, începând cu această carte. Pentru că O piatră pe cer nu-i numai primul roman al lui Asimov, dar și primul dintr-o serie întreagă de romane care descriu lumea viitorului, așa cum și-a imaginat-o Isaac Asimov.
Spre deosebire de majoritatea autorilor SF, Asimov a avut în minte o singură variantă a lumii viitorului: cea în care omenirea a cucerit cosmosul și l-a colonizat. (Sigur, în Sfârșitul eternității există o variantă în care omenirea s-a concentrat asupra călătoriei în timp, neglijând expensiunea cosmică, dar finalul romanului corectează această eroare).
În goana sa printre stele oamenii n-au întîlnit alte specii inteligente (doar într-un roman de la bătrânețe, Nemesis, Asimov descrie o entitate planetară, asemănătoare cumva celei din Solaris). Dar, în timp, oamenii au uitat de unde au plecat, iar Pământul a rămas o planetă subdezvoltată, pe care n-o mai consideră nimeni leagănul umanității. Extratereștrii sunt, de fapt, urmașii primilor coloniști, care au devenit puternici datorită unor tehnologii descoperite de ei înșiși și pe care pământenii nu le-au cunoscut.
Mulți dintre ei au luat-o pe drumuri aparte, bazându-se pe roboți și pe nave cosmice. Între planetele colonizate s-au stabilit relații noi, ce excludeau Pământul, alcătuind ceea ce Asimov numește Imperiul (fără a da alte detalii, numele acesta generic fiind suficient pentru milioanele de lumi care îl alcătuiau). Iar Imperiul va reprezenta decorul întregii opere asimoviene, se va întinde, se va dezvolta, se va prăbuși și va reînvia (a se vedea ciclul Fundației).
În unele romane, în care acțiunea se petrece la începutul expansiunii cosmice, unele planete evoluate mai tratează din când în când cu pământenii (Soarele gol, Cavernele de oțel), privindu-i de sus pe pământenii subdezvoltați. În O piatră pe cer, Pământul e o lume a dezolării, o planetă radioactivă care nu-i în stare să-și hrănească locuitorii, iar oamenii n-au voie să viețuiască mai mult de șaizeci de ani. Este, deci, un membru disprețuit al Imperiului și nici un om serios nu poate să creadă în basmele pământenilor, conform cărora viața inteligentă a apărut pe planeta lor amărâtă, iar apoi s-a răspândit pretutindeni în univers.
Asimov a inventat, deci, o lume coerentă, pe care a folosit-o în majoritatea scrierilor sale. Însă el nu s-a mulțumit să ne spună povești. Pe vremea sa, literatura SF avea și un rol moralizator, de avertisment, atrăgea atenția să nu ne batem joc de lumea în care trăim. Adică, după toate normele, era o literatură tezistă. Numai că talentul cu care au scris maeștrii acestei literaturi au făcut ca acest caracter moralizator să nu fie evident, iar cititorul să înghită partea moralizatoare fără să-și de seama. Iar Asimov nu-i degeaba cunoscut în întreaga lume. Opera sa se citește oricând cu plăcere și cu interes, merită degustată ca un vin bun…