Știu, un asemenea titlu vă trimite cu gândul la România social-politică a acestor ani. Dar, cum nu intenționez să mă transform peste noapte într-un analist de subiecte generale, mă voi rezuma la chestiunile aplicate ale acestei rubrici – bunăoară la relația, tot mai strânsă în ultimul timp, a SF-ului cu Internetul. Fiind un om poate nu atât de modă veche, cât de cultură ceva mai veche, mărturisesc că mi se strânge inima ori de câte ori văd că o publicație interesantă, bună de răsfoit și de citit pe îndelete, căreia poți chiar să-i miroși paginile abia ieșite de sub tipar, își încetează apariția în această formă clasică și trece exclusiv la varianta electronică. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Ziarul de duminică, unde am ținut cândva o rubrică de comentariu asupra faptelor importante în sfera științelor de vârf, din materialele căreia au și ieșit ulterior două cărți, Discoteca din Alexandria și Zodia manipulării.
Nu vreau să spun că refuz să admit rațiunile economice ale unei redacții puse în situația de a vira spre forma impalpabilă a obiectului muncii sale. Înțeleg și faptul că omul devine tot mai dependent de computer. E mai comod, el, omul contemporan, și chiar superficial (ăsta-i chiar un reproș!), sau, poate, mai tentat de formele postmoderne ale consumului de informație și de cultură, în care inclusiv conținutul noțiunii de cultură suferă modificări, adaptări la o nouă realitate (constatarea e menită s-o echilibreze pe cea de dinainte).
Și publicațiile SF au trebuit să țină seama de condițiile în schimbare, cele dictate de momentul socio-cultural actual. Helion, Nautilus, SRSFF (un site al Societății Române de Science-Fiction și Fantasy care a optat de ceva vreme pentru ipostaza unei reviste veritabile) sunt asemenea exemple de publicații ale genului care explodează ritmic pe Internet. Între ele, Nautilus și Helion-ul timișorean au avut și faze de editare în regim Gutenberg. Nautilus, o idee scumpă Editurii Nemira, s-a văzut totuși în situația de a renunța destul de repede la viața pe hârtie, însă cunoaște șansa de a se fi relansat în forță, din 2008 încoace, în spațiul virtual. Helion, care a adunat în cei peste 30 de ani de existență destule numere tipărite, își continuă aventura aceasta și azi, cam de două ori pe an, după cum permite bugetul limitat al finanțatorilor săi fideli. Pentru o „implantare în ritm“ a inițiativelor culturale promovate de redacție, se impunea așadar și o variantă on-line, mai ușor de trimis spre cititor lună de lună. Din același motiv, trimestrialul Galileo, ajuns și el – vorba lui Caragiale – să „apară când iese de sub tipar“, a simțit nevoia să-și dubleze parcursul printr-o versiune electronică, vie, cu informația privitoare la universul contemporan al SF-ului ținută la zi.
Publicarea pe Internet rezolvă o problemă pe care perioada postdecembristă ne-a pus-o în brațe fără soluții, și anume difuzarea produsului cultural. Al celui bazat până nu demult pe cuvântul scris și pe pagina tipărită. Unii spun că rezolvarea actuală ar fi definitivă, întrucât viitorul va șterge cu totul tradiția publicațiilor pe suport de hârtie. De lucrul acesta nu sunt tocmai sigur, căci, de regulă, nimic nu dispare pentru totdeauna, totul învață, în schimb, să poarte și haine noi. Cred, de asemenea, că soluția on-line, cu toate promisiunile și avantajele sale certe, riscă să rămână pură iluzie dacă nu e însoțită de unele eforturi promoționale adecvate propriei sale naturi. Cititorul de pagină tipărită, pierdut pe motiv că o carte a început să coste prea mult pentru buzunarul lui, sau că revista nu-i mai ajunge în mână la celălalt capăt de țară, nu se înlocuiește de la sine cu cititorul pe tablete electronice ori pe ecranul computerului, chiar dacă plătește mai puțin pentru produsul oferit, ori îl primește gratis. Nu e niciun câștig dacă înlocuiești o sută-două de cititori tradiționali cu alți o sută-două din sfera „răsfoitorilor“ de Internet. Or, încă n-am auzit de vreo revistă SF electronică de la noi care să adune constant și ritmic în jurul ei mii de cititori. Poate cu timpul?
Între avantajele publicării on-line, unul are un aspect spațio-temporal, presupunând accesul instantaneu la text, și de oriunde. Lumea Internetului este cu adevărat globală, o lume a tuturor. A tuturor celor interesați, vreau să spun, reducând puțin aria, fiindcă – iarăși – nu putem conta decât pe deprinderile specializate ale utilizatorilor de computere. În cazul nostru, pe cei „nărăviți“ la SF și dispuși să urmărească relativ constant evoluția genului la noi și pe alte meridiane. Oricum, însă, suntem martorii unui proces de democratizare a actului de lectură, iar acest lucru privește atât consumul de cultură generală, cât și pe cel de literatură specializată. Democratizarea mai înseamnă și putința de a-ți exprima prompt părerile despre produsul consumat. Vechile cutume ale literaturii îngăduiau o formă de comentariu consacrată de rutină: recenzia, cronica, articolul de sinteză, toate validate de genul critic și practicate în redacțiile revistelor literare. Internetul aduce noutatea comentariilor de tot felul, profesioniste și neprofesioniste, aflate la îndemâna oricui. Multe dintre ele eludează tiparele unei analize temeinice, rezumându-se la consemnarea unei reacții imediate, a sentimentelor declanșate de o lectură sau alta.
Asta în cazul optim. Poate că e un lucru benefic, iar manifestările tradiționale ale culturii aveau nevoie de această oglindă menită a le obliga să coboare din turnul de fildeș și să se privească în reflexele vitrinelor pe care strada ți le pune în față. Dar, din păcate, cazurile optime nu sunt din cale-afară de numeroase și nu de puține ori constați că lectura aceasta comodă și superficială, oferită de publicațiile on-line, ajunge prilej de invectivă gratuită pentru diverși inși treziți brusc în situația de a fi „băgați în seamă“; iar descărcările lor devin cu atât mai veninoase, mai străine de polemica veritabilă, cu cât se consideră mai apărați de refugiul sub un pseudonim obscur. Un gest echivalent cu lașitatea anonimă. Este strategia celui care scuipă pe orice și fuge, dispare în ceață, savurându-și, îmi închipui, o pretinsă victorie, care de fapt n-are nicio legătură cu obiectul real al faptului comentat.
Să nu ne închipuim că fenomenul se rezumă la domeniul politic, deși acolo românul, lesne dispus să intre în pielea lui „conu Leonida”, dovedește resurse inimaginabile de comentariu partizan, dublat, în plus, de o defulare a nimicniciei morale, de un cult al expresiei triviale, de o plăcere a insultei iresponsabile, aceasta din urmă pendulând între primitivismul odios și rafinamentul odios. Am avut în două rânduri curiozitatea de a citi cele câteva sute de așa-zise comentarii la niște articole scrise de Cristian Tudor Popescu și mi-a fost de ajuns pentru tot restul vieții. Cineva ar putea spune că lui CTP așa-i trebuie, dacă în loc să scrie ca odinioară science-fiction s-a aruncat în groapa cu lei. Privind lucrurile prin prisma acestui spectaculos aspect al democratizării haotice permis de Internet, sunt obligat să constat că e vorba mai curând de o groapă cu jigodii.
În SF, lucrurile n-au evoluat până la asemenea performanțe negative, dar ele nu lipsesc, totuși. Poate că un Papură Vodă stă zăvorât în mulți dintre noi și abia așteaptă să iasă în public, „sub acoperire“, ca să-și rostească discursul. Din fericire, mai sunt și reacții care încearcă – nu știu cu cât succes – să remedieze situația. Aflu, bunăoară, că Michael Haulică a refuzat un premiu oferit de administratorii unui blog foarte activ, din cauza comentariilor injurioase permise acolo diverșilor anonimi „setați“ să arunce cu noroi în orice și în oricine. Confruntați cu Papură Vodă, alți administratori trec și ei la metode radicale, cum face, de pildă, Horia Nicola Ursu în Galileo Online, unde se poate citi un verdict necruțător: „…pe tine te-am setat să intri direct în spam, la câtă nesimțire, incoerență, rea-vointă sau pur si simplu prostie reverși de obicei în comentarii“. Ca să se apere de asemenea maculări premeditate, Helion Online a refuzat din start să-și deschidă paginile pentru apendicele de comentarii spontane la articolele pe care le publică, revista fiind prompt „judecată“ pentru o asemenea opțiune ca pentru o lipsă de curaj.
Curaj la ce? La bălăcăreala anonimilor? La cearta fără argumente? Eu cred că democratizarea nu elimină criteriul valoric și nevoia unei polemici, dar de idei, nu de injurii reciproce. Democratizarea comentariului are nevoie de altceva decât de „curajul“ autostimulat al pseudonimelor agresive. SF-ul românesc n-a fost lipsit nici până acum de atitudini critice, formulate decent și argumentat. Iar dacă se dorește un real progres al genului, aceasta e calea! Într-o lume cu adevărat a tuturor, mai trebuie să funcționeze, pentru toți, și reguli ale bunului simț. Altfel ajungem la lucruri sinistre. Nu demult a murit Dan Ursuleanu, inițiatorul emisiunii radiofonice Radiobiblioteca SF, devenită cu timpul Exploratorii lumii de mâine. Pe bună dreptate continuatorul emisiunii, Ștefan Ghidoveanu, s-a gândit să-i evoce amintirea în beneficiul fandomului din zilele noastre. În finalul anunțului găsesc promisiunea că mesajele recepționate de la ascultători vor ajunge inclusiv la familia îndurerată, „dacă vor avea ținuta morală necesară“. Mărturisesc că precizarea m-a șocat, făcându-mă să mă întreb de ce mai trebuia făcută. Dar, vorba unei reclame mult circulate pe televiziuni: „Prietenii știu de ce“. Oare Papură Vodă, ăsta, anonimul, nici moartea n-o mai respectă?