BookMag. Oameni mari despre cărți bune
O critică înțepenită între valorile clasice și metodele tradiționale de analiză „înghite greu scrieri precum Hobbitul sau Stăpânul inelelor, iar faptul că după trilogia de tip „high fantasy a lui J.R.R. Tolkien s-au făcut filme spectaculoase, fie și încununate …
O istorie a cenzurii sub comunism s-a mai încercat, însă problema rămâne inepuizabilă și înclin să cred, din experiență proprie, că oricând i se pot adăuga aspecte noi. Unele chestiuni sunt chiar subtile, luminând atât regulile absurde ridicate odinioară de oficialitate în calea scrisului și a editării, cât și diverse strategii de răspuns, atunci când asemenea replici, cu mai mic sau mai mare efect practic, se puteau imagina.
Citesc cu interes seria de articole Cum m-am făcut solarisian de Dănuț Ungureanu, unde autorul, astăzi unul dintre reputații scriitori de SF românesc (dacă ne gândim la povestirile sale din volumul Marilyn Monroe pe o curbă închisă, de curând reeditat de editura Tritonic, la Basmele geostaționare și la romanul Așteptând în Ghermana), își consemnează cu umor primele contacte cu cenaclul Solaris. Însemnările mele de astăzi pleacă de la un moment legat de participarea cenaclului bucureștean la Convenția națională din 1981 (pe timpuri acestor manifestări publice ale anticipației li se spunea, în ton cu limbajul ideologic oficial, „consfătuiri pe țară).
Știu, un asemenea titlu vă trimite cu gândul la România social-politică a acestor ani. Dar, cum nu intenționez să mă transform peste noapte într-un analist de subiecte generale, mă voi rezuma la chestiunile aplicate ale acestei rubrici – bunăoară la relația, tot mai strânsă în ultimul timp, a SF-ului cu Internetul. Fiind un om poate nu atât de modă veche, cât de cultură ceva mai veche, mărturisesc că mi se strânge inima ori de câte ori văd că o publicație interesantă, bună de răsfoit și de citit pe îndelete, căreia poți chiar să-i miroși paginile abia ieșite de sub tipar, își încetează apariția în această formă clasică și trece exclusiv la varianta electronică.
Nu e tocmai limpede cine construiește prejudecățile referitoare la genul nostru. Cu alte cuvinte, dacă ele au apărut ca un soi de produs folcloric, în spatele căruia trebuie văzută o masă anonimă de cititori, sau, dimpotrivă, sunt rezultatul limitărilor, comodității și chiar al ignoranței criticilor literari, toate acestea, spre a nu fi recunoscute public, secretând un justificat – pentru ei – complex de aroganță culturală. Fapt e că, indiferent de posibila lor origine, prejudecățile intră și în canonul critic, de unde impun judecăți aproximative, unele din start eronate, dar făcute să circule o vreme ca și cum ar fi îmbrățișat temeinic statutul definitivului.
Nu de puține ori, în interviuri sau în articole, mai ales poeții noștri au tendința să afirme metaforic că „patria lor „e limba română. Dacă nu mă înșel, expresia a plecat de la Nichita Stănescu, dar a fost atât de des folosită vreme de vreo patru decenii, încât circulă ca banul cel bun, vorba cronicarului, pregătindu-se să intre în dicționarele de proverbe și înțelepciuni autohtone. Ea vrea să spună eventual că poezia e intraductibilă, ori măcar greu de transpus în altceva decât tiparele originale; că unele scăpărări izbucnite la contactul cuvintelor alese cu grijă nu mai pot fi re-create cu ușurință într-o altă limbă, iar traducătorul se dovedește a fi traditore chiar și atunci când, beneficiind de cultura limbilor străine, se întâmplă să fie autorul însuși.
Fandomul este, în accepția cea mai generală, totalitatea fanilor. Fanii SF-ului, din moment ce despre ei vorbim acum și nu despre fanii lui Michael Jackson sau ai muzicii rock. Aici, însă, cu noțiunea de totalitate apare o problemă. Dacă ne luăm după zecile de mii și – acumulate în timp – milioanele de cărți SF tipărite de americani, am putea crede că avem de-a face, numai pe continentul lor, cu milioane de fani. Asta, în eventualitatea că l-am socoti fan pe oricine căruia i-a căzut o carte de acest fel în mână. La convențiile mondiale ale genului se adună însă doar o mie, poate două mii de participanți, la cele europene câteva sute. Fani adevărați, care scot din buzunar bani de bilete de drum, de hotel, de distracții specifice organizate cu prilejul unor asemenea întâlniri. Pe lângă ei mai sunt, firește, alte câteva mii care rămân acasă, din motive financiare, din interese personale sau din pură comoditate. În nici un caz sute de mii sau milioane, cât indică erupția de tiraje din lume. La noi, această erupție e mai domoală, ceea ce denotă că și degustătorii genului sunt infinit mai puțini. Nici nu e de mirare: în contextul general avem o limbă de circulație limitată.