Roberto Bolaño nu e un autor cu care cititorii români să fie foarte familiarizați – nici măcar cei americani nu l-au descoperit cu totul până acum. E o stea care strălucește mai tare postum, căci adevărata sa consacrare literară i-a venit după moarte, în 2003.
De ce e atât de adorat de literații occidentali? Pentru că a scris ca nimeni altul adevăruri fruste, pe care confrați de-ai săi s-au străduit să le pună în fraze atent croșetate și tot nu le-a ieșit mare lucru. Bolaño probabil că a pus în fiecare bucată de proză câte o experiență personală, câte un gând sau o scenă din propria viață. Nu s-a sfiit să-și croiască propria mitologie, să își asume vise demente și să se laude cu isprăvi demne de codul penal. Astfel că la moartea sa erau unii care puteau jura că a fost un alcoolic dedicat și un drogat pretențios – când de fapt viața lui a fost o rutină plicticoasă, căci nu putea scrie altfel decât într-un ritm foarte ordonat și, în plus, suferea de o afecțiune congenitală a ficatului. Vedeți cât de ușor de fermecat sunt oamenii? Trebuie doar să minți sau să fantazezi convingător.
Editura Leda și-a asumat un pariu admirabil de curajos: îl pune pe Roberto Bolaño în fața publicului român, îmbuibat până acum în exces cu rețete de așa-zis bestseller vestic (în fapt, o mare felie din tortul expirat al literaturii contemporane). A publicat până acum Anvers și Convorbiri telefonice, două volume tocmai bune pentru a deschide apetitul cititorilor români pentru proza lui.
Ca să scrii bine, trebuie să citești mult. Ca să îți găsești vocea literară, acel doar al tău ca scriitor, trebuie să ai tupeu să experimentezi cam orice și să crezi cu putere că într-o zi vei găsi acea formă perfectă.
Bolaño s-a consacrat în lumea literară hispanică acum vreo 15 ani cu Detectivii sălbatici, o proză spectaculoasă, dar pe care nu o pot „duce“ prea mulți cititori. O proză halucinantă, haotică, introspectivă, fantomatică – de fapt, personajul principal al primei părți este un adept al mișcării realismului visceral – ce înseamnă acest curent veți vedea citind cartea.
Dar Detectivii sălbatici nu e o carte pe care să o pui pe raft și să se vândă instantaneu – e un test pentru mulți cititori, pentru că lectura aceasta te obligă să te uiți puțin la istoria personală și la ce ai acumulat intelectual. Poate de aceea editura americană Farrar, Straus and Giroux a lansat ediția de Statele Unite printr-o campanie agresivă, pe Twitter, cu o imagine forțată a autorului – într-o postură de tinerețe, cu plete și privire aburită de rock star și samplinguri de capitole care erau dăruite împreună cu genți și pahare de whisky (căci da, în carte fiecare personaj bea, se droghează sau face sex).
Cum vă spuneam, în prima parte a romanului îl cunoaștem pe tânărul de 17 ani Juan García Madero, un poet care își caută muza, stilul, grupul literar și se caută pe sine în aceeași măsură. Așa ajunge în grupul poeților realiști viscerali, condus de Arturo Belano (un alter ego auctorial) și de Ulises Lima (un personaj mitico-modern, plin de păcate și sensibilități). Se pare că Lima este inspirat de un amic al lui Bolaño, poetul Mario Santiago.
Tocmai când te împrietenești cu Madero și stilul lui haotic de viață, el iese din scenă. Următoarele 400 de pagini ale cărții par un fel de investigație asupra dispariției lui Lima și Belano – martori, cunoștințe întâmplătoare, prieteni, iubite, dușmani, toți povestesc la persoana întâi despre unul dintre cei doi poeți sau despre amândoi. Destine intersectate cu cele ale celor doi realiști viscerali de-a lungul a două decenii, din 1976 până în 1996, din Mexico City la San Diego, apoi peste ocean, la Barcelona, Paris, Tel Aviv. Unde s-au dus cei doi, ce s-a întâmplat cu operele lor, ce au scris în cele două decenii?
Nu e doar o investigație asupra itinerariului a doi poeți vagabonzi prin lume, e o declarație de dragoste pentru literatură și pentru ce aduce ea fiecărui cititor. Veți găsi referințe literare enciclopedice, de parcă Bolaño s-a străduit să înșire aici tot ce a citit – și credeți-mă, nu sunt mulți care să aibă astfel de liste de lectură! Veți găsi idei progresiste despre literatură, descrieri pline de patos ale unor orașe ale lumii, scene sentimentale, analize aproape chirurgicale ale minții umane și vă veți pierde într-o lume fabuloasă. Întoarcerea la realitate seamănă cu mahmureala – nu mai știi exact cât ai băut, cu cine, ce-ai făcut și de ce, dar abia aștepți să treacă migrena ca să o iei de la capăt.
Nu e o carte ușoară, dar vă provoc să o citiți. Aproape că îmi vine să îmi aleg prietenii după criteriul Bolaño.