După ce am citit Profesorul Bumb şi macii suedezi, am aşteptat cu sufletul la gură un alt volum de proze scurte al cărui autor este Augustin Cupşa. Pur şi simplu acest psihiatru ce s-a apucat şi de scris îţi captează atenţia prin detalii fireşti, simple, dar care virează brusc spre adâncurile complicate ale unor apăsări sufleteşti comune oamenilor din societatea modernă, oriunde s-ar afla ei. Îţi este uşor să empatizezi cu personajele din lumea creată de Augustin Cupşa, fără să fi trecut neapărat prin dramele şi problemele apărute în viaţa lor, datorită acelui limbaj emoţional ce-i uneşte pe oamenii diferiţi timp de câteva minute.
Cele unsprezece povestiri din Marile bucurii şi marile tristeţi pornesc de la un fapt divers, banal, de cele mai multe ori trecut cu vederea. Augustin Cupşa este genul de scriitor ce nu are nevoie de spectaculosul din exterior. Interiorul fiinţei umane, încrengătura unui gând revenit obsesiv, tăcerea însingurării sau o simplă întâlnire dintre o poştăriţă şi o bătrână prea curioasă îi sunt arhisuficiente pentru a te convinge să nu laşi cartea din mână, chiar dacă eşti genul de cititor impresionat mai mult de naraţiuni abundente şi de răsturnări neaşteptate.
O fi de vină pasiunea mea pentru filmul experimental, încât mi-am imaginat cum fiecare povestire din acest volum devine un scurtmetraj dintr-un festival dedicat artei independente sau un lungmetraj minimalist, în care totul se reduce la universul interior al personajelor, iar obiectele din jur nu sunt altceva decât nişte anexe ale trăirilor mai mult sugerate, niciodata strigate. Actriţa care se trezeşte într-un bloc plin de apartamente goale, poetul care vrea să-şi oblige discipolul să scrie mai mult, amintindu-i de Rimbaud, bătrânul căruia îi este greu să-şi citească dosarul de la Securitate, medicul atras de o cameristă ademenitoare, ce l-a rugat să treacă pe la camera unde o femeie cazată are o criză de isterie, bibliotecarul jefuit de tânărul ce vagabonda, pe care vroia să-l educe, sau casiera de la chioşcul din staţia R.A.T.B., ce-şi caută un coleg din şcoala primară în chipurile străinilor care aşteaptă autobuzul, sunt o sursă inspiraţie.
Toate personajele cărţii sunt avatarurile aparent incolore şi inodore ale omului însingurat din marile oraşe, de parcă singurătatea este un râu ascuns ce se prelinge în diferite şabloane pentru a lua forma şi asemănarea oricui. De fapt, Marile bucurii şi marile tristeţi este o lecţie a modului în care durerile pot fi completate de umorul plin de compasiune, apoi exprimate prin acea discreţie ce ţipă mai tare când se foloseşte doar de forţa sugestiilor.
Deşi este de meserie psihiatru, Augustin Cupşa ignoră tentaţia diagnosticării şi a inciziei în psihicul unui personaj. Preferă, în schimb, finalurile deschise, jocul răspunsurilor voalate şi amestecul derutant dintre comic şi dramatic. Exact când îţi vine să râzi de fixaţiile şi tabieturile protagoniştilor ce fac mult zgomot pentru nimic, descoperi adevăratele tristeţi mascate de lucrurile pe care le credeai supraevaluate afectiv de aceştia.