Fiul cel bun este un roman-confesiune, un elogiu al Parisului hippie şi al dezordinii senzuale ca formă de protest împotriva tiraniei paterne şi a moravurilor dătătoare de nevroze postbelice. Dar, mai presus de toate, este o apariţie tulburătoare, curajos de sinceră, despre toate acele întâmplări şi visuri ce transformă un copil subjugat de un tată agresiv într-o personalitate literară nonconformistă şi desprinsă de trecut prin setea de libertate a celui ce a cunoscut Parisul nebun al anilor ’60, care aproape a întrecut faima perioadei interbelice.
Pascal Bruckner îşi începe romanul cu dorinţa unui copil de a-şi vedea tatăl mort. Este un tată violent, care îşi domină familia prin crizele de nervi devenite un ritual al terorii zilnice, un călău mizantrop şi misogin, un clovn deghizat într-un seducător închipuit şi un antisemit fără leac. De acest tată s-a eliberat fiul său, Pascal, luând calea Parisului, acel paradis al filosofilor inovatori, al libertinajului devenit o nouă dogmă în mediile intelectuale, al amestecului cultural şi rasial.
Cum să ieşi din propria-ţi copilărie? Prin revoltă şi fugă, desigur, dar, mai ales prin atracţie, înmulţind pasiunile care te aruncă în lume.
Oraşul Luminilor este, pentru Pascal Bruckner, noul refugiu al marxiştilor deveniţi profeţii unui alt comunism, acel comunism aplicat în domeniul sexualităţii, propovăduind colectivismul erotic, în care fidelitatea şi gelozia trebuie înlăturate în favoarea unui hedonism cu iz altruist. Totuşi, nu libertinajul de dragul plăcerii cu orice preţ îl atrage la Paris, ci folosirea plăcerii contra unei educaţii paterne rigide, ce ridica multe graniţe între culturi şi etnii. Libertinajul a însemnat pentru Pascal Bruckner o fuziune umană fără precedent, dincolo de epidermă, o luptă împotriva rasismului, obiceiurilor burgheze.
În acest Paris încă dominat de monştri sacri ai Existenţialismului şi de acei intelectuali de stânga, Pascal Bruckner a scăpat de umbra paternă întâlnindu-i pe Sartre, pe Michel Foucault şi, mai ales, pe Roland Barthes, care a fost modelul său şi coordonatorul lucrării de doctorat. Citind Fiul cel bun, găseşti două ere în interiorul autorului – cea domestică, mereu apăsătoare, tributară lumii de dinainte de Al Doilea Război Modial, şi cea pariziană, în care se naşte Bruckner-scriitorul. Cele două epoci aparţin unor personaje diferite, ce domină cartea, făcându-şi concurenţă unul altuia – tatăl, un izvor nesecat de indignare şi de revolte provocate cititorului înfuriat de caricatura tiranului slab în societate, dar umflat în pene în prezenţa sotiei devalorizate, şi capitala franceză descoperită într-una dintre cele mai fertile şi frenetice perioade ale istorie sale.
Dacă prima parte a cărţii te şochează prin imaginea tatălui-dictator şi antisemit, începând cu a doua parte se risipeşte atmosfera depresivă a căminului rămas în trecutul părintelui ţâfnos. În locul terorii zilnice apar personaje carismatice, anecdote picante răspândite printre intelectualii-simbol ai Parisului, reflecţii fascinante despre libertatea corpului şi amestecul de culturi, dar şi nelipsitele peregrinări iniţiatice antiburgheze, ce îi transformau pe tinerii francezi în fraţii mai mici ai beatnicilor ce-i aveau ca mentori pe Kerouac şi Ginbsberg.
Procesul contraidentificării merge ca uns, dar până la un punct, desprinderea copilului de tatăl detestat nefiind una totală. Fantoma unui model patern mai puternic, acaparant, este sublimată prin dorinţa de a se apropia de un tată spiritual, căutat şi găsit în lumea culturală. Putea fi Barthes sau, în altă situaţie, un revoluționar sud-american ascuns într-unul dintre cuiburile marxiste din Parisul secret.
Paradoxul de după al Doilea Război Mondial: generaţia care şi-a ucis autoritatea paternă şi-a căutat cu disperare înlocuitori de taţi. Prin urmare, nu s-au revoltat pentru a fi liberi, ci pentru a-şi darui un nou tutore. Unii s-au prosternat în faţa lui Mao, a lui Castro sau a lui Che Guevara, alţii în faţa cine mai ştie cărui guru patentat de intelighenţie, însă, în esenţă, tot de prosternare a fost vorba. Taţii spirituali, la rândul lor, pot fi nişte mistificatori, mai ales atunci când, pozând ei înşişi în promotorii ereziei, cheamă la călcarea în picioare a stăpânilor pentru a putea domni mai bine.
Relația fiu-tată abuzator se deschide spre două căi ale interpretării. Pasionaţii de psihologie vor descoperi în confesiunea lui Bruckner acel talent rar al autocunoaşterii dermne de un psihanalist, comparând unele pasaje cu ideile din Adler sau Otto Rank, însă dramatismul revelaţiilor interioare despre trecut şi linistea canapelei din cabinetul terapuetic sunt înlocuite de umorul introdus de autor în momente neaşteptate ale rememorarii unei copilării grele. A doua cale ţine de istoria secolului XX şi de modul în care finalul şi urmările celui de-al Doilea Război Mondial au rămas în memoria colectivă a francezilor. Antisemitismul tatălui devine un ecou al unei Europe scindate de ură şi de crize identitare netratate decât prin unele porniri vehemente.
Deşi mai puţin spectaculos decât alte romane incandescente scrise de Bruckner, Fiul cel bun rămâne o lectură irezistibilă, de care fanii scriitorului se vor îndrăgosti. În ciuda ritualului casnic devenit un supliciu, cartea păstrează seninătatea revoltei benigne, capabile să ocolească fanatismul, acea frenezie a îmbinării erotismului cu preocupările intelectuale din mediile studenteşti ale anilor ’60 şi, nu în ultimul rând, imaginea Parisului postbelic, unde s-au intersectat influenţele generaţiei Beat şi Hippie cu ideile venite din Orient.
Portretul tatălui insuportabil se topeşte repede în Parisul nebun al figurilor intelectuale ce impart cafenelele boeme cu studenţii lor si tocmai acest oraş pierdut îţi vine în minte când îţi aminteşti de Fiul cel bun, de parcă ar fi mirosul narcotic al parfumurilor cu mirodenii şi mosc al unui boem hippie.