Prima mea întâlnire cu excelentul Kurt Vonnegut Junior s-a petrecut prin anii ’80, când a apărut la noi, și încă în vreo două reviste, cu traducători diferiți (încă o dovadă a unui interes fulgerător), povestirea Harrison Bergeron. Până atunci ajunsesem să cred că viitorul va aprecia tot mai mult, dacă nu neapărat oamenii cu calități de Superman din benzile desenate, în orice caz pe cei bine înzestrați sub aspectul darurilor fizice și intelectuale, buni să reprezinte o societate evoluată. Or, personajul lui Vonnegut, care tocmai așa ceva este, are de întâmpinat rezistența unui sistem socio-politic care prețuiește exclusiv egalitarismul rigid, interzicând manifestările de firească personalitate ce ar putea ofensa bunul simț comun al mediocrității.
Inițial avusesem impresia că povestirea arunca aluzii străvezii spre morala comunistă, căreia noi, cei din Estul Europei, îi suportam zi de zi inepțiile. Apoi am înțeles că autorul era imparțial în elanul său comico-satiric, imaginându-și – ca posibilă – o explozie de autoritarism constrângător inclusiv pe coordonatele americane, unde așa-numita political correctness l-ar fi obligat pe Harrison Bergeron, ins apt de frumoase manifestări atletice (și nu numai), să poarte zilnic atârnate de el greutăți formidabile, menite a-l aduce cu de-a sila la nivelul performanțelor modeste ale egalitarismului autorizat oficial. Distopie, așadar, pe tot mapamondul! Ulterior am citit și cărțile scrise de aceeași mână, Fii binecuvântat, domnule Rosewater, Abatorul 5 și ce ne mai putea oferi întreprinzătoarea Editură Univers, lămurindu-mă astfel în privința umorului negru și incisiv al lui Kurt Vonnegut. Dar și convingându-mă, prin numeroase argumente ale textelor, că aveam de-a face și cu un SF rafinat, de calitate.
Ce poate fi mai SF, la urma urmelor, decât scenele de pe planeta Tralfamadore și descrierea detaliată a zeci de proiecte SF imaginate de un grafoman specializat în motivele genului, Kilgore Trout? Un personaj recurent ce intră în scenă aproape în fiecare roman vonnegutian: el ne amuză cu ingeniozitatea lui naivă, productivă, totodată surprinzător de spectaculoasă, și – bineînțeles – lasă loc de zâmbet, de ironie, savoarea comică fiindu-i gustată și de autor, și de cititori. Fără îndoială, Vonnegut n-ar fi putut crea un astfel de caracter dacă n-ar fi participat el însuși la mișcarea SF, fandomul american al tinereții sale, și există destule dovezi în acest sens. Dar nu poate fi pusă la îndoială nici dorința scriitorului de a ieși de sub această etichetă ce amenința să-i condamne creația la regimul ghetoului. Cu alte cuvinte, a avut dorința de a fi recunoscut nu ca performer al unui gen anume, ci ca scriitor important al Americii contemporane, fiindcă se simțea efectiv astfel, iar clasificările prea înguste i-ar fi diminuat receptarea. Nu e de mirare că la un moment dat, ca și Ray Bradbury, s-a distanțat de fandom, arătându-se chiar stânjenit de ideea de a fi considerat scriitor de SF. Lucru pe care, de altfel, lumea agitată și plină de culoare a simpatizanților genului l-a și sancționat, în sensul că nimic din scrisul său magistral n-a fost considerat demn de vreunul dintre premiile importante ale genului, Hugo, Nebula etc. etc. Omul a trebuit să se resemneze cu niște distincții mai puțin literare: Medalia „Prizonier de Război” și alte câteva decorații, „Inimă Purpurie”, „Comportament Brav în Armată”, „Medalia Campaniei Europa-Africa-Orientul Mijlociu”.
Spunând acestea, ajungem la un lucru important pentru literatură, și anume: felul cum a înțeles Kurt Vonnegut să-și transpună în ficțiunea epică propria existență. Aproape că nu găsim carte de-a lui care să nu plece de la un fapt de viață rememorat obsesiv. Abatorul 5 pune în seama personajului Billy Pilgrim experiența trăită de autor în cel de-al Doilea Război Mondial și mai ales traumatizantul moment al bombardamentului american care a nimicit pur și simplu orașul german Dresda. Altă scriere, Timequake, cutremur de timp, a fost discutată de critică sub formula neechivocă de „roman semi-autobiografic”, împănat cu rememorări nostalgice ale unor întâmplări din viața autorului. Acestea nu rămân izolate și neprelucrate în tehnica de lucru a lui Vonnegut, de unde și aerul de metaficțiune emanat din scrierile sale literare. Romanul Mother Night este, de asemenea, o mostră elocventă de manipulare simultană a realității și a ficțiunii. Fapte de viață manipulabile mai sunt și cele aflate la baza convingerilor politice ale unui scriitor, mai ales când acestea se prezintă sub forma opiniilor ferme și niciodată descurajate ale lui Kurt Vonnegut: simpatizant al stângii socialiste, militant în Uniunea Americană a Libertăților Civile, liber-cugetător și chiar ateu declarat în mijlocul unui continent al religiei obligatorii, critic al mai multor administrații birocratice și autoritariste, începând cu cea a lui Nixon și terminând cu a președintelui George W. Bush. Dacă în eseuri atacurile scriitorului sunt directe și merg până acolo încât să-și numească liderii națiunii niște cimpanzei îmbătați de putere („Singura diferență între Hitler și Bush e aceea că Hitler a fost ales” și alte asemenea), romanele surprind realitatea politică a Americii în aluzii mai fine, concentrate în destinul comico-satiric al unor figuri precum Walter Starbuck, un „nixonian” mărunt devenit narator în Jailbird, sau Leon Trotski Trout (fiul lui Kilgore în romanul Galápagos), aluzie la faptul că amintirea vechilor dictatori sovietici mai bântuie prin mentalul politic al americanilor, la fel ca nazismul, prin Howard W. Campbell, personaj din Abatorul 5, care, între altele, arborează ritualic, în curtea casei lui, steagul cu zvastică.
Astfel de subiecte și de atitudini „realiste” fac, de regulă” arsenalul prozei generale. O proză satirică, nonconformistă, postmodernă, încadrabilă contraculturii izbucnite ca un curent irepresibil în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar, în sfârșit, unei tendințe asimilate literaturii de tip mainstream. Kurt Vonnegut n-a greșit canalizându-și talentul de scriitor în direcția aceasta. El folosește teme SF, dar în așa fel încât să poată fi admise și dincolo de perimetrul genului, prin implicațiile lor într-o orchestrație mai largă.
Rezultatul este că Abatorul 5 a fost recunoscut drept unul dintre cele mai bune romane americane ale veacului trecut și nu ca un excelent science-fiction. Vecinătății lui Asimov și A.E. van Vogt, Vonnegut i-a preferat astfel compania lui Mark Twain, pe care îl și considera de altfel un veritabil „sfânt american”.