Scriitorul francez Patrick Modiano, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2014, va intra în curînd în portofoliul Editurii Polirom. Două dintre romanele sale, Bulevardele de centură și Călătorie de nuntă, vor fi publicate în colecția Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, dar și în ediție digitală. Nu ratați la Gaudeamus 2014 standul Polirom-Cartea Românească dacă vreți să aflați mai multe detalii despre acest autor și romanele sale.
Patrick Modiano completează lista autorilor laureați Nobel apăruți pînă acum în Biblioteca Polirom, cel mai puternic proiect editorial românesc dedicat traducerilor din literatura universală: Doris Lessing, Günter Grass, J.M.G. Le Clézio, John Steinbeck, José Saramago, Pearl S. Buck, Tomas Tranströmer, Herta Müller, Orhan Pamuk, Seamus Heaney, Kenzaburō Ōe, Naguib Mahfouz, Camilo José Cela, Elias Canetti, Saul Bellow, Heinrich Böll, Samuel Beckett, Boris Pasternak, E.M. Hemingway, François Mauriac, Elfriede Jelinek.
În Bulevardele de centură (1972), traducere din limba franceză de Livia Storescu, naratorul, Serge Alexandre, se află în căutarea tatălui, personaj fantomatic care apăruse pentru scurt timp în viața lui în adolescență și care încercase să-l omoare, împingîndu-l pe șine într-o stație de metrou. Au trecut zece ani de atunci. În vremurile tulburi ale Ocupației, Serge își regăsește tatăl în mijlocul unui grup obscur de la hanul Clos-Foucré, dintr-un sat de la marginea pădurii Fontainebleau. Toți acei indivizi erau implicați în publicarea unui jurnal de denunț și șantaj. Mai mult decît atît, tatăl poartă un alt nume și nu-și recunoaște presupusul fiu. Oare totul s-a petrecut doar în închipuirea tînărului? Va reuși el să-și salveze părintele, evreu deloc îngrijorat de riscurile la care se expune, de legăturile pe care le are?
Vă oferim un fragment în exclusivitate din acest roman:
Toţi scriitorii francezi, de la cel mai neînsemnat la cel mai greu de înţeles, îmi erau cunoscuţi. La ce mi‑ar fi folosit erudiţia asta bizară, dacă nu să mă avânt în comerţul cu cărţi ? Mi‑am dat repede seama că era foarte greu să‑ţi procuri mai ieftin ediţii rare. Nu găseam decât producţii de mâna a doua : „originale“ de Vautel, Fernand Gregh sau Eugène Demolder… Din întâmplare, într‑o expediţie în pasajul Jouffroy, am cumpărat cu 3,50 franci un exemplar din Materie şi memorie. Se putea citi, pe pagina de gardă, această curioasă dedicaţie a lui Bergson pentru Jean Jaurès : „Când vei înceta să‑mi zici miss ?“. Doi experţi au recunoscut în mod categoric scrisul maestrului şi am revândut acea ciudăţenie cu 100.000 de franci unui amator.
Încurajat de primul meu succes, m‑am hotărât să compun eu însumi false dedicaţii care să destăinuiască, fiecare, o faţetă neaşteptată a cutărui sau cutărui autor. Cel mai uşor imitam scrisul lui Charles Maurras şi pe‑al lui Maurice Barrès. Am vândut un Maurras cu 500.000 de franci, datorită acestei simple fraze : „Pentru Léon Blum, ca dovadă de admiraţie. Şi dacă am dejuna împreună ? Viaţa‑i atât de scurtă… Maurras“. Un volum din Dezrădăcinaţii de Barrès a ajuns la 700.000 de franci. Avea o dedicaţie pentru căpitanul Dreyfus : „Curaj, Alfred. Cu afecţiune, Maurice“. Dar înţelesesem că ceea ce interesa în cel mai înalt grad clientela era viaţa privată a scriitorilor. Dedicaţiile mele au luat atunci o întorsătură cam slobodă, mulţumită căreia preţurile au crescut. Alegeam autori contemporani. Cum câţiva sunt încă în viaţă, nu voi spune mai multe ca să nu fiu dat în judecată. În tot cazul, am făcut bani grei pe spinarea lor.
În felul acesta ne descurcam. Afacerile ne mergeau bine, odată ce ne foloseam de oameni care nu erau chiar în toate minţile. Amintindu‑mi învârtelile noastre, simt o mare amărăciune. Mi‑ar fi plăcut să‑mi încep viaţa într‑o lumină mai limpede. Dar ce poate un adolescent lăsat de capul lui în Paris ? Ce poate un biet nenorocit ca el ?
Dacă tatăl meu cheltuia o parte din capitalul nostru cumpărându‑şi cămăşi şi cravate de un gust îndoielnic, ţinea să‑l şi sporească prin operaţii de bursă. Îl vedeam prăbuşindu‑se într‑un fotoliu, cu braţele pline cu pachete de acţiuni… Le aşeza teancuri în culoarele apartamentelor noastre succesive, le cerceta, le tria şi le făcea inventarul. Până la urmă, am înţeles că acţiunile acelea fuseseră emise de societăţi în faliment sau care nu mai existau de multă vreme. O ţinea una şi bună c‑o să le mai poată folosi şi‑o să le pună din nou pe piaţă. „Când o să fim cotaţi la Bursă…“, îmi zicea cu o figură şireată.
Pe urmă ţin minte că am cumpărat o limuzină de ocazie. Cu Talbotul acela vechi ne plimbam noaptea prin Paris. Înainte de a pleca, întotdeauna avea loc ceremonia tragerii la sorţi. Vreo douăzeci de hârtiuţe împrăştiate pe masa şchioapă din salon. Alegeam la întâmplare una, pe care era înscris itinerarul nostru. Batignolles – Gremelle, Auteuil – Picpus, Passy – La Villette. Sau ne îndreptam spre unul din cartierele cu nume tainice : Épinettes, Maison‑Blanche, Bel‑Air, Amérique, Glacière, Plaisance, Petite‑Pologne… E de ajuns să‑mi calce piciorul în unele puncte sensibile din Paris, că amintirile ţâşneasc în jerbe de scântei. De pildă, Piaţa Italiei, unde ne opream în timpul lungilor noastre drumuri… Era acolo o cafenea, pe nume Clair de Lune. Pe la unu noaptea, se produceau aici toate epavele music‑hallului : acordeonişti de dinainte de război, dansatori de tango cu părul alb care încercau să‑şi regăsească pe estradă sprinteneala pasională a tinereţii, bătrâne izmenite şi fardate, cântând repertoriul lui Fréhel sau al lui Suzy Solidor. Câţiva acrobaţi de bâlci, deznădăjduiţi, apăreau între numere. Orchestra se alcătuia din domni pomădaţi, în smoching. Un stabiliment predilect al tatălui meu, căruia‑i plăcea mult să admire spectrele acelea. N‑am înţeles niciodată de ce.
Şi să nu uităm bordelul clandestin din avenue Reille numărul 73, la marginea parcului Montsouris. Tatăl meu ţinea acolo un nesfârşit conciliabul cu ajutoarea patroanei, o doamnă blondă cu cap de păpuşă.
Era din Alexandria, la fel ca el, şi‑şi aminteau oftând serile din Sidi Bishr, din barul Pastrudis şi atâtea şi atâtea lucruri, astăzi dispărute… Rămâneam adesea până‑n zori în oaza aceea egipteană din cel de‑al paisprezecelea arondisment. Dar alte halte ne chemau în rătăcirile (sau fugile ?) noastre. Pe boulevard Murat, un restaurant de noapte, pierdut printre blocurile de locuinţe. Sala era întotdeauna pustie şi, pe unul din pereţi, era agăţată, din pricini misterioase, o fotografie mare a lui Daniel‑Rops1. Între Maillot şi Champerret, un bar în stil american, centru de adunare a unei bande întregi de book‑makeri. Şi, când ne avântam în extrema de nord a Parisului – ţinut al docurilor şi abatoarelor – poposeam la Boeuf Bleu, din Piaţa Joinville, la marginea canalului Ourcq. Tatălui meu îi plăcea cu deosebire locul acesta fiindcă‑i amintea de cartierul Saint‑André, din Anvers, unde locuise odinioară. Ne îndreptam spre sud‑est. Bulevardele de‑acolo sunt adumbrite şi vestesc pădurea Vincennes. Ne opream într‑un alt local din Piaţa Daumesnil, Raimo, încă deschis la ora aceea târzie. Un „patiser‑gelatier“ melancolic, cum se mai găsesc prin staţiunile termale şi care – în afară de noi – nu părea să mai fie cunoscut de nimeni. Alte locuri îmi mai vin în minte, în valuri. Diferitele noastre adrese : boulevard Kellermann numărul 65, cu vedere spre cimitirul Gentilly ; apartamentul din rue du Regard, în care locatarul dinainte uitase o cutie muzicală, pe care am vândut‑o cu 30.000 de franci. Imobilul burghez din avenue Félix‑Faure şi portarul, care de fiecare dată ne primea cu vorbele : „Iaca şi ovreii !“. Sau o seară, într‑o locuinţă dărăpănată, cu trei încăperi, de pe cheiul Grenelle, lângă Velodromul de iarnă. Nu era curent. Rezemaţi în coate, amândoi urmăream de la fereastră plecările şi sosirile metroului aerian. Tatăl meu purta o vestă de casă, găurită din loc în loc. A arătat spre citadela din Passy, pe celălalt ţărm. Cu un ton la care nu puteai replica mi‑a spus : „Într‑o zi, o să avem o vilă personală la Trocadéro !“. Până una‑alta, îmi dădea întâlnire în holul marilor hoteluri. Acolo se simţea mai important, mai în stare să‑şi înfăptuiască planurile de mare finanţă. Şi rămânea acolo după‑amiezi întregi. De câte ori n‑am fost să‑l iau de la Majestic, de la Continental, de la Claridge şi de la Astoria… Locurile acelea de trecere se potriveau unui suflet nestatornic şi slab ca al lui.
În fiecare dimineaţă, mă primea în „biroul“ său, din rue des Jardins Saint‑Paul. O încăpere foarte mare, al cărei mobilier se alcătuia dintr‑un scaun de paie şi un secreter Empire. Coletele pe care trebuia să le trimitem chiar în ziua aceea aşteptau îngrămădite lângă pereţi. După ce le înscrisesem într‑un registru, precizând numele şi adresele destinatarilor, ţineam amândoi o consfătuire de lucru. Îi dădeam socoteală de cărţile pe care urma să le cumpăr şi de amănunte tehnice cu privire la falsele mele dedicaţii. Întrebuinţare de cerneluri, de peniţe sau de tocuri diferite pentru fiecare autor. Verificam împreună contabilitatea, citeam cu atenţie Curierul colecţionarilor. Apoi coboram coletele până la vechiul Talbot şi le rânduiam, de bine, de rău, pe bancheta din spate. Munca aceasta de docher mă istovea.
Călătorie de nuntă (1990), traducere din limba franceză de Elena-Brândușa Steiciuc, se construiește în jurul căutării identității și a reconstituirii memoriei, două dintre temele majore ale operei lui Modiano. Ajungînd la Milano, Jean B., un realizator de documentare în vîrstă de patruzeci de ani, află cu surprindere că o femeie s-a sinucis chiar în hotelul unde s-a instalat el. Intrigat, descoperă că în urmă cu douăzeci de ani a cunoscut-o nu numai pe femeie, ci și pe soțul ei și misterul destinului lor ajunge să-l obsedeze. Hotărăște să meargă pe urmele acestei perechi care, în timpul războiului, fusese întruna nevoită să se refugieze din fața ocupanților naziști. Astfel scoate treptat la iveală o viață secretă, plină de îndoieli și incertitudini, petrecută din ascunzătoare în ascunzătoare. Deconstrucția cronologică a biografiei personajelor, la care Modiano excelează, lasă cititorului plăcerea de-a reface parcursul liniar al existenței lor.
Patrick Modiano s-a născut în Boulogne-Billancourt, în 1945. În copilărie a fost foarte apropiat de fratele său mai mic, care s-a stins din viață la doar zece ani; șocul morții sale a marcat pentru totdeauna opera viitorului scriitor. După absolvirea liceului, Patrick nu s-a înscris la universitate, alegînd să se consacre scrisului. Succesul a venit îndată după prima carte apărută, La Place de l’étoile (1968), dublu premiată. A publicat pînă acum peste 20 de volume, romane și culegeri de nuvele. Printre distincțiile importante primite se numără și Prix Goncourt (1978, pentru Rue des boutiques obscures).