Leif G. W. Persson este cel mai cunoscut criminalist scandinav şi un profiler renumit. Din 1991, este profesor la Academia suedeză de Poliţie şi, ca expert criminalist, analizează cazuri complicate în emisiuni TV şi în presă. Este autorul a zece romane poliţiste, trei dintre ele avându-l drept protagonist pe excentricul inspector de poliţie Evert Bäckström.
Trilogia Bäckström stă la baza unui serial TV difuzat, din ianuarie 2015, de rețeaua Fox în Statele Unite. Cazul Linda, primul volum al trilogiei Bäckström a apărut recent la editura Trei.
În mijlocul unei veri suedeze toride, o studentă a Academiei de Poliţie din Vaxjo este violată şi ucisă în mod brutal. Evert Bäckström, un inspector misogin şi egocentric are misiunea de a conduce o echipă de investigaţii. Antipatic, Bäckström este lipsit de simţul responsabilităţii şi consideră că toată lumea îi este inferioară. În ciuda tuturor defectelor, reuşeşte să-şi urmeze ideile şi instinctele şi să găsească făptaşul exact la timp pentru a-şi revendica gloria.
Umorul negru, tonul caustic şi ritmul alert al acţiunii sunt mărci înregistrate ale stilului lui Leif G. W. Persson, creatorul unui personaj aparte: inspectorul Evert Bäckström. Deşi îl descrie ca fiind „mic de statură, gras şi primitiv”, Bäckström este, prin vitalitatea, ciudăţeniile şi sarcasmul lui, unul dintre cei mai îndrăgiţi poliţişti din literatura scandinavă. Și ca să vă convingeți, iată un fragment în exclusivitate:
„Cu toate că era doar zece dimineaţa — în vara aceea ciudată, care începuse din mai şi părea că nu se mai termină — una dintre legendele vii ale Brigăzii Naţionale de Criminalistică se afla deja la birou. Spre deosebire de majoritatea colegilor săi, comisarul Evert Bäckström nu‑şi luase concediu şi nu plecase la ţară ca să se lupte cu ţânţarii, o nevastă ţâfnoasă sau nişte copii răsfăţaţi. Nemaivorbind de vecinii nebuni, buda din curte, grătarele mirosind a benzină şi berile mult prea calde.
Bäckström era un bărbat mic de statură, gras şi primitiv, care, la nevoie, putea fi atât şiret, cât şi supărăcios, ba chiar răzbunător. În ceea ce‑l privea, se considera un tip inteligent şi în floarea vârstei. Un om liber şi fără obligaţii, care prefera viaţa comodă de la oraş şi, având în vedere că un număr destul de mare de doamne apetisante şi îmbrăcate sumar îi împărtăşeau părerea, nu avea deloc motive să se plângă.
Concediile de vară erau o sursă de plăcere pentru cei mai săraci cu duhul şi, fiindcă majoritatea colegilor o foloseau aproape excesiv, Bäckström avea toate motivele să rămână la serviciu unde putea să‑şi facă treaba în linişte, netulburat de nimeni. Era ultimul care sosea şi primul care pleca, fără să comenteze cineva. Asta era şi ideea. Să aibă destul timp pentru diferitele comisioane personale şi, în caz că vreun şef rămas la serviciu şi‑ar fi băgat nasul la el să vadă ce face, Bäckström era pregătit pentru înfruntare.
Cu o zi înainte ca şeful lui direct să plece în concediu, Bäckström l‑a informat că, pe lângă faptul că se afla la secţie şi putea să se ocupe de cele practice în caz că se întâmpla ceva neprevăzut, urma să‑şi petreacă eventualul timp liber rămas verificând dosare vechi, din păcate, ignorate. Şeful lui nu avu nimic de comentat. Nu voia decât să plece de la sediul central aflat pe Kungsholmen şi n‑avea deloc chef să pălăvrăgească cu Bäckström, aşa că, în momentul acela, pe biroul lui Bäckström se înălţa un munte de dosare vechi, cu cazuri de omor, aruncate alandala, nu se ştie din ce motiv, de câţiva colegi mai prostănaci.
Primul lucru pe care‑l făcea când ajungea la serviciu era să‑şi rearanjeze puţin teancul de hârtii, în caz că cineva s‑ar fi plimbat pe‑acolo şi ar fi vrut să tragă cu ochiul la ce făcea. După ce termina de întocmit planul pentru restul zilei, în scaunul lui de birou extrem de confortabil din spatele mesei de scris ticsite de hârtii, Bäckström butona o scuză plauzibilă pentru absenţă pe mobilul lui de serviciu. Se puteau alege mai multe variante şi, nevrând să se repete şi să dea naştere la bănuieli, Bäckström dădea de obicei cu zarul, lăsând soarta să decidă dacă avea să‑şi petreacă restul zilei într‑o „şedinţă“, „plecat de la birou în interes de serviciu“, „lipsea temporar“, dacă avea vreun „comision extern“ sau dacă era în vreo „călătorie de afaceri“. După ce rezolva una dintre aceste sarcini recurente, de obicei era timpul să dea piept cu restul provocărilor şi tribulaţiilor zilei luând „prânzul“. O nevoie umană de bază, un drept stipulat în Codul Muncii, având un cod al său în lista de scuze din telefonul oricărui agent de poliţie. Pentru asta nici măcar nu erai nevoit să dai cu zarul.
Singura problemă era că nu prea‑i mai ieşea socoteala cu orele suplimentare şi celelalte mici beneficii pecuniare. Ca de atâtea ori înainte, era strâmtorat şi de data asta, cu toate că nu trecuse decât o săptămână de la salariu. Nu‑i bai, se rezolvă, se gândi Bäckström. Deocamdată n‑am decât să mă bucur de vremea frumoasă şi de doamnele pe jumătate dezbrăcate de aici, din oraş. Lasă, că se găseşte în curând vreun cretin care o să omoare în bătaie vreun amărât într‑un local „de lux“, şi atunci o să am clar nevoie de ore suplimentare, diurne şi alte beneficii scutite de taxe. Şi în timp ce se încuraja aşa, îi sună telefonul.
Şeful Brigăzii Naţionale de Criminalistică, ŞBNC, Sten Nylander — sau ȘBNC, cum îl numeau între ei cei opt sute de colegi ai lui — era şi el adâncit în gânduri când a fost sunat de şeful poliţiei teritoriale din Växjö. Gânduri măreţe despre o problemă operativă complicată, pe care o studia pe masa uriaşă de planificare din camera lui de control, „Op‑Center“, cum îi plăcea să‑i spună: cum să organizeze Forţele de Intervenţie Rapidă în caz că unui grup de terorişti internaţionali i‑ar trece prin cap să captureze un avion de pe Arlanda3.
În mod evident însă, colegul său de la Växjö nu era în stare să discearnă la fel de uşor între problemele majore şi cele minore, drept care, ca să nu irosească şi restul zilei, ȘBNC îi promise că‑i trimite nişte oameni din propria lui Brigadă Naţională de Criminalistică în curând. În cel mai rău caz, dacă își făcuseră alte planuri, n‑aveau decât să‑şi schimbe priorităţile, îşi spuse el după ce închise telefonul, apoi o chemă pe secretară şi o rugă „să dea de piticul ăla îndesat de la Brigada de Criminalistică, al cărui nume nu mi‑l amintesc“. Apoi se întoarse la treburi mai serioase.
— Se pare că ȘBNC are o groază pe cap, chit că e perioada de concedii, constată Bäckström, în timp ce‑i zâmbi secretarei şefului său şi dădu din cap către uşa închisă din spatele ei. „Op‑Center, ȘBNC, o laie“, îşi spuse în gând.
— Da, e destul de ocupat, zise aceasta pe un ton studiat, fără a ridica ochii din hârtiile din faţa ei. Indiferent de ce perioadă e, adăugă ea.
Da, sigur, se gândi Bäckström. Sau poate că l‑au învăţat la un curs că ăia de teapa lui trebuie să‑i facă mereu pe ăia de teapa mea să‑i aştepte măcar un sfert de oră, în timp ce ei citesc editorialul din Svenska Dagbladet.
— Da, trăim nişte vremuri vicioase, spuse Bäckström pe un ton lingulitor.
— Da, răspunse secretara şi‑i aruncă o privire atentă.
Asta dacă nu eşti ȘBNC, desigur, se gândi Bäckström. Mai are şi un titlu mişto, nenorocitul. ȘBNC avea o rezonanţă militară, masculină. Oricum, mai bine decât să fii Şeful Poliţiei Suedeze, cocoşul mare de pe mormanul de gunoi, şi să te cheme numai şîpîsî. Cine naiba vrea să fie şîpîsî, se întrebă Bäckström. Sună ca o boală din aia cu care te alegi dacă te culci cu o femeie uşoară.
— ȘBNC vă poate primi acum, spuse secretara şi dădu din cap spre uşa închisă.
— Plecăciuni, zise Bäckström şi înclină uşor capul spre scaun.
Exact un sfert de oră. Până şi‑un copil şi‑ar fi dat seama. Până şi tu, lesbiano, supărăcioaso, îşi spuse în gând şi‑i zâmbi larg secretarei. Aceasta nu spuse nimic. Doar se holbă suspicioasă după el.
Şeful cel mai mare al lui Bäckström părea în continuare adâncit în gânduri. În orice caz, îşi mângâia bărbia masculină, bine marcată, cu degetul mare şi arătătorul drept, când Bäckström intră în cameră şi dădu din cap scurt, fără să spună nimic.
Ce tip dubios, se gândi Bäckström. Şi ce ţoale, la treizeci de grade afară.
Şeful Brigăzii Naţionale de Criminalistică purta, ca de obicei, o uniformă impecabilă, asortată în acea zi cu o pereche de cizme de călărie negre, pantalonii albaştri aparţinând poliţiei călare, o cămaşă de uniformă de un alb orbitor, cu epoleţi, patru dungi aurii şi o frunză de stejar, încununate de coroana regală, iar pe partea stângă a pieptului i se prelingea o panglică cu patru dungi şi pe cea dreaptă se vedeau cele două săbii de aur încrucişate care, dintr‑un motiv obscur, au devenit emblema Brigăzii Naţionale de Criminalistică. Şi cravată, desigur, potrivită să stea într‑un unghi perfect, fixată cu acul special conceput pentru comandanţii avansaţi în grad. Spatele, drept ca o prăjină, stomacul supt şi pieptul umflat, ca şi când ar fi încercat să‑şi ascundă cea mai proeminentă parte a corpului.
Şi ce guşă afurisită. Zici că are o platformă petrolieră pe făţoiul ăla, se gândi Bäckström.
— Dacă te întrebi de ce sunt îmbrăcat aşa, spuse ȘBNC, fără a‑i arunca măcar o privire şi fără a lua degetele de pe partea corpului care‑l preocupa atât pe Bäckström, să ştii că am de gând să ies la o plimbare cu Brandklipparen.
Aha, să vezi că nu‑i scapă nimic. Mai bine să fii atent, se gândi Bäckström.
— Un nume regal pentru un armăsar nobil, adăugă ȘBNC.
— Parcă aşa o chema şi pe mârţoaga aia a lui Carol al Doişpelea, spuse Bäckström linguşitor, deşi lecţiile de istorie erau cele de la care chiulise cel mai mult.
— Carol al XI‑lea şi Carol al XII‑lea, constată ȘBNC. Acelaşi nume, da, nu şi acelaşi cal, bineînţeles. Ştii ce‑i asta? adăugă el şi dădu din cap spre macheta elaborată de pe masa lui de planificare.
Având în vedere toate terminalele, hangarele şi avioanele alea, n‑aş zice că‑i bătălia de la Poltava, se gândi Bäckström.
— Arlanda, dădu cu presupusul Bäckström.
Sau cum naiba arăta Arlanda de sus?
— Exact, spuse ȘBNC. Dar nu de asta am vrut să stau de vorbă cu tine.
— Vă ascult, şefu‘, spuse Bäckström încercând să adopte un aer de premiantul clasei.
— Växjö, rosti ȘBNC emfatic. Crimă, tânără găsită strangulată acasă, azi‑dimineaţă. Probabil viol. Le‑am promis că‑i ajut. Aşa că adună‑ţi câţiva colegi şi plecaţi cât puteţi de repede. Detaliile le discuţi cu cei din Växjö. Dacă cineva are ceva de comentat, îl trimiţi la mine.
Excelent, îşi spuse Bäckström. Să fiu al naibii dacă nu‑i mai mişto decât pe vremea muschetarilor. Romanul ăla chiar îl citise. În timp ce chiulea de la şcoală.
— S‑a rezolvat, şefu‘, spuse Bäckström.
Växjö, se gândi el. Nu era pe undeva pe coastă, în sud, prin Småland? Parcă văd cum colcăie de femeiuşte pe acolo în perioada asta.
— Ah, da, încă ceva, spuse şeful Brigăzii Naţionale de Criminalistică. Era să uit. Ar mai fi o mică complicaţie. Cu identitatea victimei…
Păi, să vedem, zise orbul, se gândi Bäckström peste o jumătate de oră la birou, pe când se ocupa de ultimele detalii practice. În primul şi‑n primul rând, o infuzie considerabilă de bani lichizi sub forma unui ordin de plată, pe care reuşi să‑l procure de la casierie, cu toate că era vineri şi sezon de concedii. Apoi, drept întărire, câteva bancnote de o mie, din seiful cu banii de recompense pentru informatorii Brigăzii de Omucideri. Aici găseai tot timpul bani în caz de comisioane urgente şi neprevăzute, lucru ştiut de Bäckström care, în ciuda vântului care bătea prin contul lui personal, n‑avea de gând să ducă lipsă de ceva în perioada următoare.
După aceea, adună, cu chiu cu vai, nici mai mult, nici mai puţin de cinci colegi, din care patru erau poliţişti adevăraţi şi una muiere. Oricum, era doar o angajată civilă şi avea să se ocupe de hârţoage, aşa că Bäckström era nevoit să se împace cu situaţia. Unul dintre colegii lui avea să aprecieze cu siguranţă aranjamentul, deoarece obişnuia să se dea la ea de câte ori se ivea ocazia şi nu se afla în raza de acţiune a soţiei sale acrite. Poate că nu‑i trupa de elită, se gândi Bäckström verificând lista cu numele celor din echipă, dar e de ajuns, având în vedere că‑i perioada de concedii. În plus, o să fiu şi eu acolo.
Îi mai rămânea să aleagă mijlocul de transport pentru drumul spre Växjö şi pentru celelalte deplasări de la faţa locului. Maşini existau destule, nu se ştia de ce, şi Bäckström puse mâna pe cele mai bune trei. Pentru propriile nevoi, alese un Volvo cu tracţiune pe patru roţi, cel mai încăpător model, cel mai puternic motor şi atâtea dotări suplimentare, încât presupuse că băieţii de la tehnic trebuie să fi fost cu siguranţă „luaţi“ când l‑au comandat.
Păi, cam asta ar fi, se gândi Bäckström şi bifă şi ultimul punct de pe lista lui scurtă. Trebuia doar să‑şi facă bagajul, dar când îşi aduse aminte de acest detaliu, îi pieri tot cheful. La Systembolaget nu trebuia să se ducă. De data asta, avea o rezervă de spirtoase acasă. Un coleg mai tânăr de‑al lui fusese la cumpărături la Tallinn, iar Bäckström îşi făcuse provizii zdravene: whisky, votcă şi două baxuri de bere la cutie, blondă şi tare, dinamită curată.
Dar cu ce naiba mă îmbrac, se gândi Bäckström şi îşi aminti de maşina de spălat stricată, coşul cu rufe supraîncărcat şi mormanul de rufe murdare, care trona în dormitor şi în baie de aproape o lună. Avusese o mică problemă chiar şi în dimineaţa aia, înainte să plece la serviciu. Proaspăt ieşit de la duş şi aranjat, a stat în mijlocul camerei ca o momâie — cu toate că nu era mahmur, lucru de altfel rar — şi a căutat o veşnicie o cămaşă şi o pereche de izmene care să lase impresia că îi aparţine unui negustor de brânzeturi danez. Se rezolvă, se gândise Bäckström, și dintr‑odată îi veni o idee genială. Mai întâi, dăduse o tură rapidă prin centrul comercial de pe Sankt Eriksgatan, ca să cumpere nişte haine noi şi, desigur, curate. De lichidităţi nu ducea lipsă şi rufele murdare putea să le dea la spălat la hotel, în Växjö.
Genial, îşi spuse în gând Bäckström. Dar ia să îmbuc eu ceva, înainte de toate. Ar fi o abatere profesională să încep să anchetez o crimă când îmi chiorăie stomacul.
Bäckström luă un prânz copios la un restaurant spaniol din apropiere, cu o grămadă de tapas şi alte delicatese din meniul adaptat sezonului de vară. Gândindu‑se că angajatorii lui puteau să‑i achite nota, Bäckström adăugă şi un informator imaginar pe foaia de decontare. Acest informator avea bunul obicei de‑a consuma două beri la jumate. În ceea ce‑l privea pe el, se mulţumise cu o sticluţă de apă minerală, fiind de serviciu, şi, ieşind în stradă, mulţumit şi cu stomacul plin, îşi spuse că de mult nu s‑a mai simţit atât de bine. Soarele e pe cer şi viaţa‑i frumoasă, îşi spuse Bäckström şi o luă spre casă….“