Nu știu dacă romanul lui Michael Punke ar fi avut acest succes planetar dacă nu ar fi fost ecranizat. Ar fi rămas o carte frumoasă, scrisă în stilul clasic, o lectură care îți amintește de Jack London și de Karl May, de cowboy și indieni, de lupta pentru supraviețuire. O carte pe care ar fi luat-o din raft doar cei care mai rezonează la ritmurile clasice, la descrieri lungi și la personaje încrâncenate, mânate de curaj și onoare.
Cumva, cartea asta e mai mult decât o poveste despre Vestul Sălbatic. E o poveste despre reziliență, ambiție și principii sănătoase de viață. Despre respectul pentru valorile celorlalți. Despre dreptate și onoare.
Încă nu am văzut filmul, dar mie mi-a plăcut cartea. Aș recomanda-o oricărui adolescent care se lasă hărțuit de vreo gașcă, oricărui adult îngenunchiat de viață. Pentru că e o lecție despre cum poți să îți depășești limitele atunci când știi clar pentru ce lupți. Despre scop. Oricum ar fi ecranizarea care deja a primit trei Globuri de aur, sper să onoreze cartea.
Iată un fragment, în exclusivitate pentru voi:
”În sfârșit, l‑a întors pe Glass ca să‑i examineze spatele. A întins mâna spre gulerul cămășii roase și a tras. Stofa nu a opus prea multă rezistenţă. Indienii s‑au îngrămădit ca să vadă cu ochii lor ceea ce descrisese Cal Galben. Au izbucnit imediat într‑o sporovăială însufleţită, în limba lor stranie. Glass a simţit iar cum stomacul i se întoarce pe dos la gândul spectacolului care declanșa o asemenea fervoare.
Vraciul a spus ceva și indienii au amuţit imediat.
S‑a întors și a intrat prin trapa cortului. A ieșit după câteva minute cu braţele pline de tot felul de tigve și săculeţi cu mărgele. S‑a apropiat iar de Glass și i‑a făcut semn să se întindă pe pământ cu faţa în jos. Lângă el a întins o blană albă minunată. Pe blană a aranjat o multitudine de leacuri. Glass habar n‑avea ce e în acele vase. Nu‑mi pasă. Un singur lucru conta. Să‑i ia de pe mine.
Vraciul a spus ceva unuia dintre războincii tineri, care a fugit și s‑a întors după câteva minute cu un vas plin cu apă. Între timp, vraciul a mirosit tigva cea mai mare și a adăugat ingrediente dintr‑o varietate de săculeţi. A început să recite incantații cu o voce scăzută în timp ce lucra, singurul sunet care se ridica deasupra tăcerii respectuoase a sătenilor.
Principalul ingredient din tigva cea mare era urină de bizon, luată din vezica unui taur mare de la o vânătoare de vara trecută. Peste ea, vraciul a adăugat rădăcină de arin și praf de pușcă. Substanța astringentă rezultată era la fel de tare ca terebentina.
Vraciul i‑a întins lui Glass un băţ scurt de 15 centimetri lungime. Glass a avut nevoie de o clipă ca să înţeleagă la ce folosea. A inspirat adânc și a pus băţul între dinţi. Glass și‑a strâns forţele, iar vraciul a turnat.
Leacul a declanșat cea mai intensă durere pe care Glass o simţise vreodată, ca un metal topit într‑un mulaj de carne umană. La început durerea era definită, pe măsură ce lichidul se infiltra chinuitor în fiecare dintre cele cinci tăieturi, centimetru cu centimetru. Curând, focul ascuţit s‑a transformat într‑o mare de durere care pulsa odată cu bătăile repezi ale inimii lui. Glass și‑a înfipt dinţii în lemnul moale al băţului. Încerca să‑și imagineze efectul catartic al tratamentului, dar nu reușea să se ridice deasupra durerii insuportabile.
Substanța astringentă avea efectul dorit asupra viermilor. Zeci de siluete albe se zvârcoleau și se străduiau să iasă la suprafaţă. După câteva minute, vraciul a spălat viermii și lichidul arzător de pe spatele lui Glass cu un polonic mare de apă. Glass a gemut în timp ce durerea începea încet să se calmeze. Tocmai începuse să‑și tragă răsuflarea, când vraciul a turnat iar din tigva cea mare.
Vraciul a aplicat patru doze de astringent. După ce a spălat și ultimele urme ale ei, a pansat rănile cu o cataplasmă aburindă de pin și zadă. Cal Galben l‑a ajutat pe Glass să intre în cortul vraciului. O indiancă a adus vânat proaspăt gătit. Glass a ignorat usturimea spatelui suficient cât să se îndoape, apoi s‑a întins pe pătura din blană de bizon și a căzut într‑un somn adânc.
A dormit cu intermitenţe aproape două zile întregi. În momentele de trezie găsea lângă el provizii proaspete de mâncare și apă. Vraciul îi îngrijea spatele și i‑a schimbat cataplasma de două ori. După durerea agresivă a leacului, căldura umedă a cataplasmei era ca atingerea alinătoare a unei mâini materne.
Când Glass s‑a trezit în dimineaţa celei de‑a treia zile, primele raze ale zorilor luminau interiorul cortului cu o licărire slabă, iar liniștea era întreruptă doar de freamătul ocazional al cailor și de uguitul de dimineaţă al porumbeilor. Vraciul dormea întins, cu o pătură de bizon peste pieptul lui osos. Lângă Glass era un morman de haine din piele de căprioară frumos împăturite — pantaloni, mocasini cu mărgele și o tunică simplă din piele. S‑a ridicat încet și s‑a îmbrăcat.
Indienii Pawnee îi considerau pe Sioux dușmanii lor de moarte. Glass chiar luptase împotriva unui grup de vânători Sioux, într‑o mică încăierare din perioada petrecută de el pe câmpiile Kansasului. Acum avea o nouă perspectivă. Ce altceva decât recunoștinţă ar fi putut să simtă faţă de acţiunile samaritene ale lui Cal Galben și ale vraciului? Vraciul s‑a mișcat și s‑a ridicat în fund după ce l‑a văzut pe Glass. A spus ceva ce acesta nu înţelegea.
După câteva minute a apărut și Cal Galben. Părea încântat că Glass e sănătos și pe picioarele lui. Cei doi indieni i‑au examinat spatele, părând să discute aprobator despre ceea ce constatau. După ce au terminat, Glass a arătat spre spatele lui și a ridicat sprâncenele ca pentru a întreba „E în regulă?“ Cal Galben și‑a ţuguiat buzele și a aprobat din cap.
S‑au întâlnit mai târziu în cortul lui Cal Galben. Printr‑o amestecătură de limbaj al semnelor și desene în nisip, Glass a încercat să comunice locul din care venea și cel în care voia să meargă. Cal Galben a părut să înţeleagă „Fort Brazeau“ și Glass a confirmat atunci când indianul a desenat o hartă care indica localizarea exactă a fortului de la confluenţa dintre Missouri și White River. Glass a dat din cap frenetic. Cal Galben le‑a spus ceva războinicilor întruniţi în cort. Glass nu înţelegea și în seara aceea s‑a culcat gândindu‑se dacă n‑ar fi cumva mai bine să plece pur și simplu pe cont propriu.
A doua zi dimineaţă s‑a trezit în zgomotul unor cai din faţa cortului vraciului. Când a ieșit l‑a găsit pe Cal Galben și pe cei trei războinici tineri din satul Arikara. Erau călare, iar unul dintre ei ţinea hăţul unui cal bălţat în plus. Cal Galben a spus ceva și a arătat spre bălţat. Soarele tocmai depășea linia orizontului atunci când ei au început călătoria spre sud, spre Fort Brazeau.”