Vacanţe filocalice (colecția Proză, ed. Cartea Românească) nu este nici Baedeker, nici Michelin, este ghidul lui Gabriel Pătraşcu, cea mai originală şi mai spirituală călăuză, pe care orice turist împătimit şi-ar dori-o. Impresiile sale de călătorie, pline de prospeţime şi umor, ocolesc textele seci sau encomiastice din pliantele multicolore şi privilegiază privirea genuină, fără idei preconcepute, care însă ascunde o profundă cunoaştere a culturii şi civilizaţiei sacre, dar şi laice. Cele 20 de povestiri, narate în ritm alert de stand-up comedy de un cavaler cruciat eretic, pendulează între trecut şi prezent cu naturaleţea cu care doar memoria şi asociaţiile rapide de idei pot aduna laolaltă amintirile din copilărie şi vieţile sfinţilor.
Vacanţele filocalice ale lui Gabriel Pătraşcu nu sînt doar cronica unei căutări a frumuseţii, ele au şi darul de a descătuşa hohote de rîs homeric şi de a invita la o provocatoare odisee. Iar acesta este doar începutul.
Datorez această carte lui Vlad Muşatescu, de la care am învăţat că adevărata călătorie nu este nici cu avionul, nici cu trenul, nici cu bicicleta şi nici chiar cu o copaie în loc de plută, ci sub oblăduirea unui document Word, pentru că ştii întotdeauna de unde pleci, adică de la o pagină goală, dar nu ştii niciodată unde vei ajunge, în mijlocul unei jungle din care nu s-a întors nimeni sau pe o plajă aglomerată, înconjurat de priviri iritate. Cuvintele sînt asemenea banilor. Unul îl cheamă pe celălalt şi, în scurt timp, te trezeşti purtat de un şuvoi zornăitor pe cărări fascinante, cu un zîmbet tîmp pictat pe figură. Apoi criza mondială te lasă sărac lipit, la marginea deşertului, călare pe o jumătate de iepure şchiop. Iar ăsta e cazul fericit. Pe mine unul scrisul acestei cărţi m-a vindecat de multe boli, dintre care amintesc doar ipohondria, profilaxia şi fandaxia. Sper să le fie de folos şi altora. E trist să vezi oameni tineri răpuşi în floarea vîrstei de asemenea cumplite maladii. – Gabriel Pătraşcu
Iată un fragment în exclusivitate din volumul care a câștigat Concursul de Debut – ediţia 2015 al editurii Cartea Românească:
”Ei… şi după ce am mâncat halal, şi am făcut poze aripii avionului, şi după ce am tras un pui de somn, şi după ce am urmărit ipoteticul traseu peste Italia, am aterizat în Tunisia, pe aeroportul Monastir, în ciuda faptului că ne aflam încă deasupra Romei. Ăştia de la agenţie, când ne-au vândut vacanţa, ne priveau cu invidie. Vă duceţi la plajă, ziceau ei. Vrăjeală. Marketing. Ce e drept, nu ningea. La 12 grade, nu prea ninge. Dar de plouat, slavă Domnului, plouă. Zilnic. Partea bună e că nu ploua mult. Cam o oră dimineaţa şi tot cam aşa seara. Din Monastir, ne-au băgat în autocare şi am plecat spre Sousse. Pe geam vedeam pământul roşu al Africii. Erau şi nişte buruieni, nişte jnepeni. Pământul roşu al Africii s-a dovedit chiar roşu. Călcam pe urmele lui Hemingway. Doar pălăriile de plajă ale cucoanelor îmi blocau vederea către zăpezile de pe Kilimanjaro. Am tras un pui de somn şi în autocar. Sousse s-a dovedit un oraş înghesuit, sărac şi murdar, cel puţin la periferie. Am trecut printre nişte blocuri cenuşii în diferite stadii de ruină. Şocul cultural a fost intens. Mai ales că mirosea. Treaba asta nu apare în ghidurile turistice frumos colorate. Acolo vezi doar câte o blondă voluptuoasă, întinzându-se pe sub palmieri, şi privind îmbietor către turistul ameţit. Pe bune, nu era nici urmă de vreo blondă pe sub palmieri. Am căutat pe toată faleza de la Sousse, la Port El Khantaoui. 8 km. Nici urmă. Doar în dreptul Medinei, erau nişte trăsuri pentru turişti, dar şi alea erau goale. În schimb, peste tot, mirosea. Un miros pernicios, insidios şi greu de identificat. Imposibil de spus dacă era de la mizerie sau de la pământul roşu. Sau de la berberi. Sau de la turişti. Oricum, după vreo două zile ne-am obişnuit. Ba chiar am început să cred că a fost o iluzie, datorată schimbării continentului.
Hotelul Samara era la marginea oraşului, aproape de mare, pe şoseaua care ducea la portul de agrement El Khantaoui. Câteva corpuri de clădire înconjurau o piscină şi o grădină de trandafiri şi portocali. Prin holurile ample, pe toate canapelele şi pe toate fotoliile disponibile se lăfăia o armată de pisici. Am găsit acolo şi o blondă. Se chinuia să intre în graţiile unei pisici, dar bariera lingvistică s-a dovedit insurmontabilă. După ce am ajuns în cameră şi i-am dat cinci dinari bacşiş băiatului care ne-a condus, am ieşit pe balcon. Am privit trandafirii care se ridicau până la etajul al doilea al hotelului. Eram în Tunisia.
Ca de obicei, eram la regim. Figura asta cu regimul e foarte greu de executat în România. Meniul restaurantelor de prin staţiunile noastre începe cu ouă, salam, şuncă, caşcaval, trece prin ceafă de porc, muşchi de vită, ciorbă de văcuţă, de perişoare, de burtă şi se termină cu papanaşi. La Samara, nici nu mai ştiam ce fel de salate mâncam. Ohoo, nemţii se înfruptau cu ouă, gogoşi, cârnaţi, fripturi, tocăniţe, brânzeturi, în timp ce eu băgam salate şi curmale proaspete. Mandarine şi mere. Supă de linte. Porumbei. La plecare, pe aeroportul din Monastir, am audiat o serie nesfârşită de plângeri, din partea turiştilor cazaţi pe la alte hoteluri. Camere murdare, mâncare proastă. După ce le-am spus de porumbei, nu au mai vorbit cu noi.
Chiar din prima zi am plătit taxa turistică pe PROSTIE. Nici nu am ieşit bine din hotel, că ne-a placat un moşneag.
– Spain?
Am clătinat din cap.
– Portugal?
La fel.
– Georgia, Rusia?
Nedorind să trec în revistă atlasul geografic mondial am scurtat-o.
– Romania.
– Aaa… Hagi… Hagi…
Da, Hagi. N-am mai scăpat de el. Voia să ne ducă musai undeva. Hai în Medina. Băi şi unde nu ne-a răsucit pe nişte străduţe, prin nişte cotloane, de ne şi vedeam jefuiţi, violaţi şi strangulaţi. Ne-a băgat într-un magazin, apoi a dispărut. Nu am apucat să răsuflu. A apărut un berber hâtru, uns cu toate alifiile.
– Come in, come in, take a seat…
Ne-a vârât sub fund nişte otomane şi, din neant, s-a materializat un băiat cu ceai de mentă. Am băut. Cam apos. După care berberul s-a apucat să înşire nişte poşete.
– Who’s the big boss? a întrebat el.
Am dat din cap către jumătatea mea care deja răscolea poşetele.
– Leather… a completat el.
La un etaj superior se vedeau nişte sclavi muncind la maşini de cusut. Deodată, Maia a ridicat ochii.
– How much? a întrebat ea, agăţată ferm de o poşetă.
Berberul a zâmbit. Brusc am recapitulat un documentar Discovery cu lei şi gazele.
– No, no, discusion…
A făcut un semn din mână şi iar a venit băiatul cu ceaiul de mentă.
– Four hundred dinar, a zis după aceea. Eu doar am ridicat sprâncenele. Dar ea s-a ambalat.
– What? For this? No, no… I pay fifty dinar.
Berberul a zâmbit încântat. Probabil că poşeta aia făcea 10 dinari. Cu greu a smuls-o din mâinile jumătăţii mele. A întors-o pe toate părţile. I-a desfăcut fermoarul. A scuturat-o. A tras de ea.
– Leather, a zis el, good leather. Where are you from?
– Romania.
– Aa Romania… Hagi… good… Romania good… Romania and Tunisia friends. Not like America, America enemy, but Romania friend, good… just for you special price three hundred dinar.
Şi a ridicat trei degete. M-am aşezat mai bine pe otoman. Se părea că discusionul se lungea.
– One hundred, a zis Maia.
La care berberul a schimbat tactica. De undeva a scos o ladă cu bijuterii. Şi s-a apucat să vânture nişte brăţări. Mi s-a făcut rău. Maia a şi înhăţat una.”
Gabriel Pătraşcu s-a născut pe 26 martie 1973, la Constanţa. Este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1997. Este notar public. A debutat în 1996 cu o povestire SF în revista Anticipaţia.