În România anilor 1980, membrii unui grup coral specializat în cîntări bisericeşti caută să scape din robia unor confesiuni care nu-i mulţumesc, în încercarea de a descoperi adevărata credinţă. Aparţinînd iniţial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventişti, iar în cele din urmă se circumcid şi se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însă Jac, Corneliu şi Beni, cei trei conducători şi ultimii reprezentanţi ai grupului, nu îşi găsesc nici aici liniştea sufletească: Beni ajunge să îmbrăţişeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac şi Corneliu se întorc după 1990 în România, unde pun bazele unui cult iudeo-creştin, „Sărbătoarea Corturilor”, convinşi fiind, după ani de peregrinări, de un singur lucru: „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde Îl căutăm”.
Sărbătoarea Corturilor descrie o experienţă radicală a alterităţii ca identitate găsită, asumată şi iarăşi pierdută. Cum să-ţi construieşti, cu alte cuvinte, propria fiinţă, propriile adîncimi spirituale sacrificîndu-ţi (inclusiv prin suferinţă fizică) datele banale, comune, concrete ale existenţei. Personajele lui Ioan T. Morar sînt nişte iluminaţi profunzi şi naivi totodată, străini şi familiari, de aici şi de acolo, care absorb creştineşte litera şi spiritul religiei iudaice. Romanul propune o modalitate inedită a eternei lupte dintre Bine şi Rău (acesta din urmă avînd chipul concret al instituţiei represive a comunismului, Securitatea, al delaţiunii, al trădării, al urii şi şantajului, dar şi al demonilor interiori, ai neaşezării omului în lume), dintre trăirea religioasă şi cea profană. Ioan T. Morar a scris cea mai bună carte a sa de pînă acum, o tulburătoare analiză cu o miză neobişnuit de înaltă – un excepţional roman al mărturisirilor care mîntuiesc. – Mircea Mihăieş
Vă oferim un fragment în exclusivitate:
„Aşa cum noi putem auzi ce vorbeşte cuplajul nostru la telefon, şi Diavolul, ca şi cum ar ridica şi el receptorul, ne aude rugăciunile adresate lui Dumnezeu. Şi cînd nu le mai aude, cînd ştie că nu te mai rogi, nu te lasă singur, vine să te întrebe ce mai faci.“
Încă o dată Beni a reuşit să formuleze ceea ce simţeam şi eu, ceva ce mă preocupa. Au fost cîteva perioade cu mari pauze între rugăciunile mele şi atunci simţeam că Diavolul se apropie, îi auzeam respiraţia camuflată în respiraţia mea. Şi-mi făcea propuneri greu de refuzat. Ispitele dintre două rugăciuni îndepărtate au fost cele mai puternice.
Cînd eram mic şi singura rugăciune pe care o spuneam era „Tatăl nostru“, m-am întrebat ce face Isus cu rugăciunile noastre, că-s toate la fel. Cum le deosebeşte, de unde ştie care e Tatăl-nostrul meu şi care e al celorlalţi copii? Şi unde pune Domnul nostru rugăciunile, unde le adună? Are o magazie? Are loc destul în magazie? Că rugăciunile îi tot vin întruna. Şi, bun, noi spunem rugăciunile, ele sînt formate din cuvinte şi din aburul respiraţiei noastre, din iubirea noastră pentru El, dar cînd ajung acolo sus trebuie să fie ca nişte scrisori scrise pe o hîrtie veşnică, nu? Altfel cum se pot păstra? Sau poate că doar sînt numărate, şi Domnul Isus ţine minte doar numărul de „Tatăl nostru“ pentru fiecare, că rugăciunea o ştie el foarte bine, că de la El am învăţat-o.
Dar mai erau şi alte rugăciuni, ale oamenilor mari, care au devenit şi ale noastre cînd am crescut, nu mai spuneam doar „Tatăl nostru“, spuneam cuvintele noastre, formulam dorinţe, încărcam rugăciunile cu sentimentele noastre. Aici, desigur, era mai complicat şi nu mi-am putut imagina, nici seara, cînd stăteam cu ochii închişi după ce-mi spuneam rugăciunea, ce se întîmplă cu aceste cuvinte puse de mine cu grijă împreună, cuvinte curate, frumoase, despre sentimente frumoase, despre dorinţe şi planuri de viitor. Cum ajungeau ele la destinatar? Aveau rugăciunile mele puterea să ajungă pînă în ceruri, la Isus? Sau se opreau după cîteva sute de metri şi cădeau pe acoperişul casei, pe pămînt, în grădină, ca nişte frunze moarte? Reuşeau să străpungă norii?
Într-o scurtă perioadă, gîndindu-mă că Isus e sufocat de rugăciunile noastre, ale păcătoşilor de pe pămînt, am încercat să mă rog Duhului Sfînt. Deşi despre Duhul Sfînt nu ştiam mai nimic. Isus suferise pentru noi, Dumnezeu-Tatăl ne făcuse după chipul şi asemănarea Lui, dar Duhul Sfînt nu prea era solicitat. Era pomenit în biserici, dar foarte vag. Totuşi, am încercat. Îi povesteam Duhului Sfînt nevoile mele, întîmplările mele, îl rugam să mă păzească. Şi, avînd încă minte de copil, nu am spus nimănui că eu mă rog la Duhul Sfînt, de teamă să nu se ia după mine şi să-l aglomereze şi ei cu rugăciunile lor. M-am simţit bine o vreme pentru că eram altfel, aveam certitudinea că rugăciunile mele sînt ascultate mai cu atenţie, că Duhul Sfînt are timp mai mult, fiind cel mai puţin chemat în ajutor de credincioşi.
După cîteva luni m-am întors cu rugăciunile la Isus, cu Duhul Sfînt aveam o relaţie stingheră, totuşi el nu fusese om ca să înţeleagă nevoile omeneşti, pe cînd Isus a fost om şi cunoştea cel mai bine problemele noastre. Şi tot nu aveam clară problema arhivării rugăciunii, pe ce suport era ea păstrată în ceruri. M-am gîndit şi că, la o adică, Isus are mii de magnetofoane pe care sînt înregistrate toate rugăciunile. Cam un magnetofon la cîteva sute de oameni. Şi rugăciunile mele sînt dirijate spre mereu acelaşi magnetofon. Dar cînd le mai ascultă? Cum cînd? În veşnicie. Ele vor răsuna mereu, ca o dovadă a trecerii noastre pe pămînt. Şi cînd vom fi acolo, în veşnicie, ne vom putea asculta rugăciunile ca să vedem prin ce momente grele am trecut în viaţa noastră de păcătoşi.
Mă rugam mult, simţeam că asta e singura mea legătură autentică, nemijlocită, cu Cerul. Mă rugam acasă, în genunchi, cu cuvintele rostite, dar mă rugam şi aşteptînd tramvaiul, mă rugam şi în tramvai, la serviciu, cînd rămîneam singur în birou. Închideam ochii şi spuneam o rugăciune, de teamă că legătura mea cu Cerul se răceşte. Frămîntările mele au continuat: nu puteam să renunţ să mă gîndesc la asta, la drumul rugăciunii de la mine pînă la destinatarul ei. Mi-a revenit teama că nu sînt destul de puternice, nu au destul din combustibilul credinţei ca să se desprindă de pămînt. Poate că, mi-am zis, se întîlnea cu alte rugăciuni şi, astfel, nu rătăcea drumul. Se adunau stoluri de rugăciuni şi, urmînd-o pe cea mai puternică, mergeau pînă la destinaţie. În etapa noastră penticostală, unul dintre puţinele lucruri care mi-au plăcut acolo a fost faptul că se rugau toţi în acelaşi timp. Pentru cineva venit din afară era un vacarm de voci omeneşti, unele la intensitate maximă, vibrînd de durere, gîjîite, sparte, stridente, mîngîietoare, altele spălate de lacrimi. Pentru mine însă, rugăciunea asta concomitentă se schimba în imaginea unor păsări, a unui stol de păsări neobosite care pluteau o vreme deasupra bisericii pînă venea şi ultima dintre ele, apoi se îndreptau spre ceruri, depăşeau norii, stratosfera, ieşeau în Cosmos şi, de acolo, spre Centrul Universului, la templul veşnic al Domnului nostru Isus Hristos.
Şi acum, cînd văd stoluri mari de păsări învîrtindu-se în văzduh, mă întreb: „Oare ale cui or fi rugăciunile astea?“. Şi imediat mă rog şi eu, dornic să prind stolul.”
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei Caţavencu. Din toamna anului 2004 pînă în 2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de versuri: Vară indiană (Albatros, Bucureşti, 1984; volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), Şovăiala (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, Timişoara, 2003) şi Paloarea (Brumar, Timişoara, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară) şi Cartea de la capătul lumii (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2015).