Autoficţiune al cărei personaj central este chiar Marius Oprea, romanul Turma păstorului mut (colecția Fiction Ltd, editura Polirom) prezintă un „oraş al nebunilor” într-o lume a nebunilor, cu eroi dintre cei mai stranii, în special nebuni, dar şi personaje cunoscute, precum preotul Corogeanu din Tanacu.
Nu lipsesc nici figurile de politicieni, mereu în mijlocul controverselor. Uneori iubiţi, alteori contestaţi, sînt persoane cu o imensă notorietate, care de multe ori se întoarce împotriva lor. Iar locuitorii „oraşului nebunilor” pregătesc o preluare a puterii şi înfiinţarea unui nou stat.
Cu o doză necesară de ironie, un adaos de realitate cotidiană şi mult umor, Turma păstorului mut schiţează tabloul unei lumi în aparenţă normale, însă populată de idei şi scene dintre cele mai absurde. O lume pe care mulţi dintre noi o recunoaştem din viaţa de zi cu zi, care uneori ne înfurie, alteori ne distrează, dar care rămîne mereu aceeaşi.
Prin acest roman, romancierul Marius Oprea se ia la trîntă cu istoricul Marius Oprea. Lupta n-are un învingător, deşi tare mă tem că romancierul e mai iertător decît istoricul. Mai «de gaşcă». Mai simţitor. Mai de-ai noştri, cu bune şi cu rele. Marius Oprea a fost, la bază, poet. De-un leat cu alte vlăstare viguroase, Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu, vegheate părinteşte de Gheorghe Crăciun şi de Alexandru Muşina. Acum îşi caută axa lumii, găsind-o la Spitalul Socola din Iaşi, şi pe rămurelele ei a pus poveşti. Întortocheate. Fascinante. Macabre. Sumbre. Amuzante. Purificatoare. Eliberatoare. (Ovidiu Şimonca)
În cartea lui Marius Oprea, orice imagine vizuală e trecută prin filtrul gîndului: «puii de vrabie vor zbura peste aceeaşi iarbă, cu ochii aţintiţi peste alte întîmplări». Sau, din nou, obsesia timpului: «M-am îndepărtat de marginea uşii, mergînd cu spatele; de parcă fusesem martor la ceva ce nu trebuia să văd. Ar fi trebuit să merg cu spatele pînă la capătul lumii». Reflecţii de poet sau de filosof te surprind la tot pasul. Un roman de excepţie, greu de încadrat în proza noastră actuală, care nu prea se încumetă să exploreze adîncurile… Iată un extras dintr-o scrisoare trimisă din «iad»: «Nu vreau să-mi pierd speranţa, dar generaţiile viitoare, cînd vor citi istoria adevărată a suferinţelor acestui neam, nu vor putea crede ceea ce a fost». Şi din sala de festivităţi a spitalului de nebuni se auzea un strigăt, repetat pe mai multe voci: Trăiască Republica Liberă Socola! (Nora Iuga)
Iată un fragment din romanul lui Marius Oprea, Turma păstorului mut, în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
„Cînd vreau să fiu sobru şi inteligent, îmi par mie însumi caraghios; cînd vreau să gîndesc profund şi serios, nu reuşesc decît să devin patetic. Nu o să fiu niciodată aşa ca tovarăşul Mao, care cu sentenţiozitatea sa idioată a condus şase sute de milioane de oameni. Eu nu reuşesc nici măcar să-mi găsesc singur calea. Dacă nu ar fi fost Cristina, aş fi murit îngropat în beţiile mele solitare, scriind valuri de versuri bune de aruncat la gunoi şi aş fi amestecat culori pe care numai eu le-aş fi înţeles, acuzînd tot restul lumii de acromie. De fapt, declar pe cinstite că sufăr de o lipsă de percepţie a culorilor, dintr-un motiv cu totul subiectiv: am 52 de ani şi nu ştiu cum se numesc acestea, în afara celor fundamentale – roşu, galben, alb, albastru –, aşa că lumea lor îmi este cumva străină. Habar n-am cum arată ocrul, deşi îl văd, iar nuanţele de verde nu le pot deosebi nu pentru că nu le văd, ci pentru că nu le pot numi ca atare. Nu m-a învăţat nimeni. La grădiniţă şi în primii ani de şcoală se presupunea că ar fi trebuit să le ştiu, dar nu era aşa. Am avut norocul să mă nasc la şapte ani după sora mea cea mare şi cu şapte ani înaintea fratelui meu mai mic, aşa că intrarea mea în clasa întîi a însemnat pentru mine ceea ce pentru alţii este sinonim cu majoratul. M-am bucurat de mic de o lipsă de control din partea părinţilor, şi aşa ocupaţi pînă peste cap cu serviciul şi apoi cu năbădăioasa de soră-mea; cînd eu intram la şcoală, ea trecea prin furtunile pubertăţii şi apoi ale unei adolescenţe rebele, care, printre altele, au făcut-o să se îndrăgostească de un turist polonez, cît pe ce să fugă în lume cu el – în orice caz, au adus-o în situaţia de a fi exmatriculată din liceu; sau ai mei erau excedaţi de faptele de arme ale nebunaticului de frate-miu, care, la numai şase ani, a reuşit performanţa de a fi exmatriculat de la grădiniţă. La ţară, unde l-au dat prima oară pe mîna educatoarei, a aruncat toate scăunelele de la grădiniţa din sat în fîntînă, în mica pauză în care aceasta s-a dus să dea grăunţe la găini, ca să nu mai fie siliţi copiii să stea cuminţi pe ele cu mîinile la spate. Adus la oraş, la Braşov, la o grădiniţă cu orar prelungit, a snopit în bătaie trei colegi de grupă şi apoi, cînd a venit vremea somnului de amiază, i-a ars una cu o coadă de mătură educatoarei. Aceasta încerca să-i ia din mînă respectiva mătură, cu care el susţinea un concert zgomotos la elemenţii unui calorifer, reuşind să-i trezească pe toţi cei două-trei sute de copii de la grădiniţa-creşă unde cu greu îi făcuseră şi lui loc. Aşa că a rămas să poarte doar prin casă, înfoiat ca un cocoş, uniforma sa de şoim al patriei, care a rămas nouă-nouţă pînă la revoluţie. E uşor de imaginat ce s-a întîmplat cu el apoi la şcoală. Frate-miu a fost oarecum în grija mea – spun oarecum pentru că eu aveam grija lui cam cum îmi purtase mie de grijă soră-mea, care mă băga în seamă cînd mă împiedicam de ea sau îmi trăgea una după ceafă. Aşa şi eu cu frate-miu, adică vedeam de el atunci cînd şi cum aveam eu chef, iar deseori cheful meu nu era tocmai potrivit pentru unul de vîrsta lui.“
Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964). În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.
De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002); Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Şase feluri de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural).