Bogdan Suceavă a ajuns la cea de-a șaisprezecea carte. O incursiune în trecutul literaturii, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute analizează cîteva dintre aceste pierderi şi impactul lor asupra cursului istoric al civilizaţiei, mereu pornind de la întrebarea „Ce ar fi fost dacă…?”
Cît de tragică e pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a scris alte opere de o valoare inestimabilă? De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Fie că a fost vorba despre accidente tragice, precum mistuirea Bibliotecii din Alexandria, despre moartea autorului, cum s-a întîmplat cu I.L. Caragiale, care se pare că n-a mai reuşit să termine o presupusă dramă istorică, sau despre intervenţii exterioare, precum valiza de manuscrise pe care Gao Xingjian ar fi fost constrîns să o ardă, toate cărţile ce nu au mai ajuns la generaţiile următoare reprezintă lacune cu neputinţă de acoperit.
În perioada 17-23 noiembrie, Bogdan Suceavă va susţine un turneu de promovare a noului său volum, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. Autorul se va întîlni cu cititorii din BUCUREŞTI – vineri, 17 noiembrie, ora 18:00, la Cărtureşti Verona (Cafenea); joi, 23 noiembrie, ora 15:30, Sala Senatului, Universitatea Româno-Americană; joi, 23 noiembrie, de la ora 18:00, Tîrgul Internaţional de Carte Gaudeamus –, şi din CLUJ: luni, 20 noiembrie, ora 16:00, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”; tot luni, de la ora 18:30, la Librăria Book Corner.
Iată un fragment-pledoarie, care vă va convinge să mergeți la una dintre întâlnirile cu autorul, la București sau la Cluj:
”Partea întâi
E impresionantă scena incendiului din finalul romanului Numele trandafirului, al lui Umberto Eco, atunci când biblioteca mânăstirii arde şi, odată cu ea, pier în neant o mulţime de manuscrise unice. Numele trandafirului a fost inspirat de o ipoteză nobilă: că partea a doua a Poeticii lui Aristotel ar fi supravieţuit până în Evul Mediu, că ar fi rămas din acest manuscris extraordinar o singură copie şi că aceasta ar fi căzut în mâna cuiva care nu şi-ar fi dorit ca ideile Magistrului despre comedie să supravieţuiască, nici să ajungă la contemporani, ca şi cum râsul ar fi o boală menită să împingă universul Domnului Dumnezeu spre pierzanie. Ipoteza aceasta i-a oferit lui Umberto Eco ocazia să scrie un roman total, pigmentat, între altele, cu un umor subtil. Putem spune că Numele trandafirului e o carte născută dintr-o lacună, din absenţa unei alte cărţi, mai precis, din faptul că partea a doua a Poeticii lui Aristotel nu a supravieţuit până în vremurile noastre. Cât despre cărţile rămase de la Aristotel, din păcate, mult mai multe au dispărut, unii autori conjecturând că volumele pe care le avem de la el n-ar reprezenta decât aproximativ o treime din ceea ce a scris. Dacă ipoteza asta e adevărată, atunci paguba e mare. Pentru a da doar un exemplu, Cicero laudă la un moment dat elocvenţa dialogurilor lui Aristotel1. Dar care dialoguri? A scris Aristotel nişte dialoguri, în stilul celor care ne-au rămas de la Platon? Nimic de acest fel nu a ajuns până la noi. Sau, un alt exemplu, o carte a lui Aristotel, care s-ar fi numit Despre pitagoreici, este pierdută. Ce o fi fost în paginile ei? Probabil avea informaţii despre filozofia şcolii lui Pitagora, iar mai departe de atât putem cel mult specula. Oare acea lucrare includea câte ceva din interesul lui Aristotel pentru matematici? Să speculăm, aşadar, în cele ce urmează, pentru că rostul prezentului eseu e tocmai speculaţia. Să ni-l imaginăm pe Magistru inserând în text proprietăţi paradoxale ale numerelor pitagoreice, ca, de exemplu, faptul că pentru un triplu de numere întregi pozitive care satisfac relaţia c2 = a2 + b2 numărul (a2n+1 + b2n+1 + c2n+1)/(a + b + c) este un întreg. Proprietatea asta nu e evidentă. Chiar aşa, putem data o asemenea aserţiune? Ne putem întreba din ce perioadă istorică vine un enunţ? Frumoase sunt toate aceste proprietăţi ale numerelor întregi, dar cu greu am putea garanta că sunt noi. De exemplu, proprietatea că a2n+1 + b2n+1 + c2n+1 este divizibil prin a + b + c pentru trei numere pitagoreice e o problemă propusă într-un număr din 2016 al trimestrialului Mathematics Magazine. Numărul cu pricina se află aici, pe masă, acum, când scriu, dar e greu de garantat că o proprietate atât de remarcabilă nu ar fi fost descoperită eventual în zorii istoriei aritmeticii, că nu a fost descoperită din întâmplare undeva pe o plajă elenă din vechime, că poate nu a fost niciodată publicată, niciodată înregistrată de vreuna dintre bazele noastre de date responsabile cu memoria. Putem să ne imaginăm că astfel de formule, precum cea amintită mai sus, se găseau consemnate în cartea lui Aristotel Despre pitagoreici? Sau nu e credibil că aşa ceva ar fi fost acolo? Oare conţinutul acelei cărţi includea altceva, mai umanist? Stagiritul era în stare să ne rezerve surprize, ar fi putut scrie şi algebră pură, îl credem capabil de orice exerciţiu intelectual de autentică excelenţă, de vreme ce ne-a lăsat o cărticică atât de profundă precum Categoriile. De ce n-ar fi abordat şi chestiuni de teoria numerelor? Pe vremea aceea se practica destul de mult exemplificarea pe cazuri numerice, mulţi dintre autorii din vechime recurgeau la exemple pe cazuri particulare. Oare Aristotel scria şi el aşa? Sau e mult mai probabil că s-a concentrat asupra aspectelor filozofice, acolo unde probabil că a punctat cu mai mare claritate ceea ce nici unul dintre artizanii şcolii lui Pitagora n-ar fi reuşit să scrie la fel de limpede. Şi, lăsând deoparte algebra de dinaintea algebrei, cum e posibil ca o lucrare pe un subiect atât de importat şi totodată atât de accesibil, aşa cum e comedia, să se rătăcească? Pierdută fie vreo explorare în teritoriul aritmeticii, putem să ne imaginăm asta, dar o carte despre comedie? În chip de reparaţie tardivă, pentru a suplini lacuna aceasta istorică, contemplăm ce a produs Umberto Eco, un roman construit pe această inconsolabilă pierdere, pe mizeria livrescă a speciei umane, căci, dacă ne-am propune să producem lista cărţilor importante rătăcite de-a lungul istoriei, oamenii ne-ar apărea în adevărata lor lumină: drept nişte primate care pierd obiecte, atunci când nu le ard sau nu le distrug în mod deliberat.
În fond, de ce ni se pare atât de relevantă istoria actelor pierdute, atât de mult, încât ne propunem să povestim despre ea aici? Poate pentru că avem destule dificultăţi pe lume, în general. Şi pentru că, pe lângă dificultăţile fiecăruia dintre noi, mai şi ratăm forma cea mai importantă de comunicare, adică transmiterea cărţilor. Am pierdut în decursul istoriei manuscrise, cărţi, fie frumos rulate, fie frumos legate, iar în epocile mai recente pierdute au fost filme întregi, gata să fie prezentate în cinematografele pline de magia domnului Lumière. Or, tocmai aici e întrebarea: ce putem spera dacă în lumea noastră regula e rătăcirea adevărului, aşa cum a fost el descoperit, înregistrat, scris şi retranscris în vechime? Dacă am pierdut, între multe altele, cartea despre comedie a lui Aristotel, ce am putea spera în privinţa memoriei lumii noastre?
Să ne agăţăm de o speranţă: că Teoria râsului a lui Henri Bergson reprezintă o eventuală recuperare, dacă nu cumva doar o importantă consolare pentru rătăcirea părţii a doua a Poeticii lui Aristotel. Oare ar fi posibil ca volumul lui Bergson, printr-o incredibilă coincidenţă, să se suprapună ca structură şi idei cu partea pierdută a Poeticii? Dar dacă, de fapt, asta e cartea, printr-o suită paradoxală de jocuri ale necesităţii, prin structură şi raţionament? Poate nu e tocmai aceeaşi carte, nu literă cu literă, ci în spirit, o recuperare apărută două milenii mai târziu. Fireşte, Henri Bergson nu a avut idee că ar fi putut genera o asemenea rescriere, la o distanţă de mai bine de două mii de ani. Să fie ipoteza aceasta, printr-o coincidenţă miraculoasă, adevărată? Să credem oare că Henri Bergson şi-a pus problema acestei lacune bibliografice esenţiale şi a urmărit un raţionament care a făcut fiecare pasaj absolut necesar, de la întâiul rând al proiectului său şi până la ultimul? Şi aici apare o idee importantă, motivaţia care ne atrage în eforturi de o complexitate nebunească, că ne simţim chemaţi să refacem o carte lipsă, acolo unde ceva e ciobit în perfecţiunea universului. Simţim că trebuie să refacem ceea ce este neîntreg. Asta trebuie că a intuit Bergson.
Urmând moştenirea lui Aristotel, Nikos Kazantzakis a mers la Paris pentru a studia cu Bergson. Din lacună se naşte un nou discurs, ca o completare a ceva ce ar fi putut să fie. Lacunele nasc manuscrise, aşa cum pierderea Poeticii a născut Numele trandafirului. Aşa cum o poveste de dragoste pe care nu am trăit-o niciodată ne poate motiva să ne dedicăm unor eroisme impresionante, tot astfel şi un autor poate să-şi propună să readucă la viaţă o carte ce a existat cândva şi care între timp s-a pierdut. E posibil să nu fie un act conştient, dar la fel de bine poate să fie tocmai asta. Autorul poate să ştie doar că lucrarea iniţială lipseşte, apoi poate porni de la aceeaşi întrebare, iar cartea astfel scrisă să urmeze întocmai paşii celei dintâi, uneori la distanţă de secole. Pasiunea ne însufleţeşte şi simţim că trebuie să rescriem cărţile care s-au pierdut, ca şi cum ne-am propune să readucem pe linia de plutire toată istoria umanităţii, reconstruind fiecare idee preţioasă care s-a pierdut, fiecare manuscris ars, rătăcit, tocat, scufundat în mare, confiscat de nazişti, de NKVD, de gărzile franchiste, de securitatea cubaneză sau de oricine altcineva care a dus în decursul istoriei război cu textele, şi nu doar atât, ci vrem să vedem şi ce s-a întâmplat cu cărţile pierdute, aşa cum Umberto Eco a vrut să afle ce s-a petrecut cu volumul pierdut al lui Aristotel. Curioasă nelinişte, nu-i aşa?”
Bogdan Suceavă s-a născut pe 27 septembrie 1969 la Curtea de Argeş. Studii în matematică la Universitatea din Bucureşti şi la Michigan State University. În prezent, profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Autor al volumelor de proză: Teama de amurg (1990); Sub semnul Orionului (1992); Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii (2002, 2003); Bunicul s-a întors la franceză, istorii (2003, 2008); Venea din timpul diez (2004, 2010, 2014); Miruna, o poveste (2007, 2008, 2017); Distanţe, demoni, aventuri (2007); Vincent nemuritorul (2008); Noaptea cînd cineva a murit pentru tine (2010); Memorii din biblioteca ideală (2013); Scrisori de la Polul Est (2015); Republica (2016).
Distincţii literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o poveste. Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. Lucrări de istoria matematicii publicate, între altele, în Historia Mathematica, Notices of the American Mathematical Society, Mathematical Intelligencer.