William Kent Krueger este autorul volumului Acest tărâm al blândeții, „un roman picaresc plasat în timpul Marii Crize. Amintind de Fructele mâniei și de Huckleberry Finn, este o călătorie atât înăuntrul ființei, cât și în afara ei, o călătorie la capătul căreia descoperi sensul vieții și libertatea”, după cum scria la apariția cărții Minneapolis Star Tribune.
Iată care este, pe scurt, povestea cărții: 1932, Minnesota — Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luându-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fără mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.
Și iată interviul cu autorul acestui volum amplu, profund și nespus de captivant:
Prima mea întrebare despre Acest tărâm al blândeții: am citit în Nota Autorului că ați găsit inspirație în Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain și în operele cu tentă socială ale lui Charles Dickens. Cum v-a venit ideea acestei cărți?
Sincer, aceasta este o poveste pe care mi-am dorit să o scriu de când aveam 11 ani. Eram în clasa a cincea și profesoara ne-a adus o carte, Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain. Ne citea în fiecare zi, după pauza de prânz. Și m-am îndrăgostit de povestea aceea și de personaj, un băiat ca mine, care hălăduia pe malurile Mississippi și avea aventuri extraordinare. După aceea, evident, a trebuit să citesc Aventurile lui Huckleberry Finn, care m-a cucerit și ea. De-a lungul carierei mele de scriitor mi-am dorit să scriu într-o zi o poveste care să fie un omagiu pentru Mark Twain. O versiune actualizată a Aventurilor lui Huckleberry Finn. Aceasta a fost ”sămânța” pentru Acest tărâm al blândeții. De vreo două ori am încercat să o scriu, însă nu reușeam să îi surprind esența, asta pentru că nu aveam o structură pentru poveste, nu știam ce caută acei copii pe râu, de unde vin și încotro se îndreaptă. Apoi mi-am amintit ceva, tot din copilăria mea. Tatăl meu a fost profesor de engleză la liceu și când eram mic m-a pus să citesc Iliada și Odiseea. Nu m-a impresionat Iliada, dar mi-a plăcut tare Odiseea. Așa că m-am gândit să structurez această poveste în felul în care Homer a organizat Odiseea. Fiecare experiență a copiilor este ”oglindită” de o experiență a lui Ulise, din călătoria dinspre Troia către Ithaca. Așadar, altă sursă de inspirație a fost Odiseea lui Homer. Și sigur, Charles Dickens și preocuparea pentru tarele sociale ale epocii sale, care sunt reflectate și în povestea mea, discriminarea nativilor americani în școlile cu internat de pe vremuri. O reverență și pentru un alt mare romancier american, John Steinbeck, a cărui viziune pătrunzătoare asupra locurilor din cărțile sale, mai ales asupra Văii Salinas, m-a inspirat să creez un mediu profund pentru povestea mea.
Am citit și că v-ați documentat extins pentru Acest tărâm al blândeții. Ați fost în locurile descrise în carte, ați vizitat societățile locale istorice ca să găsiți surse originale, ați citit memorii…Cum a fost această călătorie de documentare pentru dvs., aproape ca o Odisee?
A fost o Odisee, în felul ei. Sunt un scriitor care crede că nu poți scrie despre un loc dacă nu ai fost acolo. Așa că am vizitat toate locurile prin care trec Vagabonzii în călătoria lor din vara lui 1932. Își încep călătoria într-un loc numit internatul indian Lincoln. Am creat internatul după un loc asemănător care a existat în sud-vestul Minnesotei și pe care l-am vizitat. Copiii merg pe râuri, pe Gilead până la Minnesota, apoi spre fluviul Mississippi – și pentru că voiam să văd cum e să mergi pe râu, am parcurs aceste cursuri de apă în canoe. Exact pe bucata din râul Minnesota pe care merg și ei, apoi împreună cu soția mea am parcurs și bucata din Mississippi pe care au vâslit Vagabonzii. Am fost în fiecare loc în care au fost și Odie O’Banion și tovarășii săi – la confluența râurilor mi-am imaginat ce că ar fi orașul Hooversville/Hopersville. Este un deal imens care străjuiește acea zonă și l-am urcat, m-am așezat pe o stâncă de unde puteam vedea frumoasa vale a Minnesotei, iar în poveste Odie O’Banion îi dă chiar acolo primul sărut iubitei sale, Maybeth Schofield. O parte din roman se petrece în West Side Flats din St. Paul, o zonă de-a lungul fluviului Mississippi. Când Vagabonzii au trecut pe acolo arăta cu totul diferit, însă m-am plimbat pe acolo și mi-am închipuit pe unde ar fi putut să aibă loc evenimentele din carte.
Singurul lucru pe care nu l-am făcut a fost să străbat până la capăt fluviul Mississippi, până la St. Louis, cum face Odie O’Banion în finalul romanului; mi-ar fi luat prea mult timp.
De ce ați ales să scrieți povestea din perspectiva unui Odie O’Banion bătrân, care își amintește de copilărie? Era mai ușor poate ca povestea să fie la timpul prezent?
Este vorba despre o tehnică narativă duală: un povestitor în vârstă care rememorează timpuri când era mult mai tânăr – astfel avem două voci, cea matură, înțeleaptă și cea tânără, naivă. E o tehnică pe care am descoperit-o într-un roman clasic american, Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee. Mi-a plăcut juxtapunerea acestor voci, matură și tânără. Am folosit această tehnică în romanul Ordinary Grace, în care un bărbat de peste 50 de ani își amintește evenimente petrecute cu patru decenii în urmă. A funcționat atât de bine și mi-a plăcut mult rezultatul, așa că am decis să folosesc aceeași tehnică și în Acest tărâm al blândeții. Aici naratorul are peste 80 de ani și își amintește o vară din urmă cu multe decenii, când avea 12-13 ani. Îmi place perspectiva bătrânului, amintirile sale și modul în care își percepe sinele mult mai tânăr. Și nu facem toți asta? La maturitate privim înapoi și am vrea să îi vorbim sinelui nostru tânăr, să îi dăm sfaturi – pe care oricum nu le-ar accepta – ca să știe că până la urmă lucrurile se așază cum e mai bine.
Povestiți-mi puțin despre Vagabonzi, sunt un grup puternic, i-am simțit ca pe un personaj puternic. Cum i-ați găsit?
Sunt o familie, de fapt se coagulează ca o familie în timpul călătoriei din acea vară. Cum v-am spus, voiam să fie o versiune updatată a Aventurilor lui Huckleberry Finn, iar cei care au citit cartea își amintesc că Huck era însoțit în călătoria pe Mississippi, de un sclav fugar pe nume Jim. Eu mi-am imaginat mereu că Jim este nativ american, un pic mai mare decât povestitorul meu, Odie. Am avut aceste personaje în minte de la început. Un alt lucru despre care voiam să vorbesc era familia – cum se creează, care sunt forțele care dezbină sau coagulează o familie? Așa că trebuia să îi dau lui Odie o familie: i-am creat un frate mai mare, Albert, inspirat de fratele meu mai mare care, ca și personajul, era cel mai deștept din clasă și nu uita să ne amintească asta. Ca Albert, fratele meu mai mare știa mereu ce am eu de făcut, așa că a fost o sursă de inspirație. Emmy, ultima dintre Vagabonzi, a fost creată inițial ca fata Corei Frost. Pe măsură ce povestea creștea, personajul îmi plăcea tot mai mult, așa că la momentul deciziei de a fugi din internat m-am gândit că nu au cum s-o lase în urmă, ar fi oribil, așa că Emmy trebuia să fie cu Vagabonzii și i-am ajustat rolul. Fiecare vagabond are calități, talente și perspective unice, iar asta susține și celelalte personaje. Erau frumoși împreună ca grup, ca personaj comun, cum ați spus, și niște indivizi speciali. Ne îndrăgostim de fiecare vagabond, pe rând.
Pentru mine a fost șocant să citesc, în ultimul an, despre acele gropi comune ale nativilor americani care fuseseră elevi ai unor internate canadiene. Este o tragedie care cumva s-a suprapus cu lectura cărții. Cum ați decis să includeți în grupul celor patru vagabonzi un nativ american?
La prima vedere poate părea ciudat să începi o poveste într-o școală cu internat pentru nativi americani. Pentru cei care ne privesc și nu înțeleg despre ce vorbim: timp de peste un secol, în SUA, dacă erai un părinte nativ american și guvernul venea și îți spunea că îți va lua copilul și îl va trimite la un internat aflat la sute de kilometri și îl vei vedea foarte rar sau nu-l vei mai vedea niciodată, nu puteai face absolut nimic, pentru că era o lege care te obliga să faci asta. Legea aceea a funcționat peste o sută de ani. Internatele acestea au fost ideea col. Richard Henry Pratt, care a convins guvernul să deschidă un internat în Carlisle, Pennsylvania, pentru băieți nativi americani. Ideea sa era să îi instruiască pentru a deveni membri ai societății ”albe”. Era convins că nativii americani nu s-ar descurca dacă nu ar fi astfel instruiți. Ce era indian nu era bun, ce era alb era bun. Ethosul care ghida aceste școli era ”Ucide indianul, salvează individul”. Cele mai multe dintre aceste școli erau case ale terorii. În loc să fie spații pentru educație, erau depozite de mână de lucru pentru localnici – fermieri, orășeni care aveau nevoie de slugi găseau personal în internatele cu nativi americani. Care erau prost hrăniți, prost îmbrăcați, locuiau în condiții mizere, malnutriți.
Când mă gândeam cum să înceapă povestea mea, și mă gândeam la Odiseea – dacă vă amintiți, Ulise își începe lunga călătorie în Troia, un loc unde se petrecuseră multe grozăvii, așa că nu m-am putut gândi la un mediu mai îngrozitor pentru acești copii decât internatele nativilor americani. De aceea povestea începe de acolo.
Ajungem la următoarea întrebare: istoria și literatura, cât de mult se intersectează, cum se hrănesc una pe cealaltă? V-ați început povestea de la Odiseea și nativii americani. Cum vedeți această conexiune?
Trecutul este infinit mai fascinant, pentru că adevărul trecutului depinde întotdeauna de perspectiva din care îl privești. Istoria tinde să fie formată doar documente seci, dar când creezi o poveste care înconjoară istoria și oferi o viziune asupra acelui moment, cred că are un impact mai mare asupra cititorului. De aceea am vrut să scriu o poveste care se petrece în perioada Marii Crize. Una dintre întrebările esențiale la care am vrut să răspund este cine suntem cu adevărat, ca oameni, mai ales în perioade de privațiuni sau când există stres și presiuni sociale imense. La fel cum trăim în ultimul an și jumătate, din cauza pandemiei. M-am întrebat dacă în aceste perioade suntem genul care se retrage în sine și protejează numai ce e important, ori ne deschidem brațele și indiferent cât de puțin avem, suntem dispuși să împărțim cu cei care au și mai puțin? Marea Criză a fost cea mai potrivită perioadă de explorat pentru această chestiune. Nu sunt destul de bătrân să fi trăit atunci, dar părinții mei au trăit-o, așa că am crescut cu povești din acea perioadă. Dar tot am avut nevoie de documentare, pentru poveste, locuri și fapte. Am citit memorii ale celor care au supraviețuit Marii Crize, despre mahalalele din barăci, unde trăiau cei mai săraci oameni, am citit despre așezările de corturi – dacă vă amintiți povestea, are loc o experiență de trezire religioasă într-o comunitate de corturi. Am încercat să combin toate acestea pentru ca lectura să devină foarte personală și emoționantă pentru cititor. Cred că cele mai bune romane istorice sunt cele care au o componentă emoțională importantă în jurul a ceea ce s-a petrecut sau nu în trecut.
Acest tărâm al blândeții este o astfel de lectură. Nu știu dacă e doar o coincidență sau așa trebuia să fie, dar citim despre Marea Criză când suntem în mijlocul unei alte asemenea crize. Pandemia a provocat o criză globală.
Una dintre ideile cu care rămâi după această poveste este: cu cât lucrurile se schimbă, cu atât rămân neschimbate. Am scris despre o perioadă din istoria americană – și cred că și a altor locuri – în care erau foarte mulți oameni fără adăpost. Exact ce avem acum – nu știu cum e acolo, dar în SUA avem o populație imensă fără adăpost. Pe atunci oamenii căutau cu disperare un loc de muncă și nu găseau ceva care să le asigure un trai decent – asta trăim acum în SUA. Am scris despre decalajul imens, economic și social, între cei care avea foarte mult și cei care nu aveau aproape nimic, și asta văd în SUA acum. Așadar, în afara faptului că vorbesc despre o perioadă de acum aproape o sută de ani, ne bântuie aceleași probleme.
Știu că inițial ați vrut să scrieți un roman companion la Ordinary Grace, un alt roman extraordinar al dvs., dar v-ați răzgândit și a apărut Acest tărâm al blândeții…
Vreți să vă spun cum a fost? În 2013 am scris Ordinary Grace. Când i-am propus publisherului acel proiect, nu l-a vrut. M-au chemat panicați la New York și mi-au zis că vor doar un alt volum din seria Cork O’Connor, la care scriam de mulți ani. Am scris o poveste care însemna o propunere riscantă, dar trebuia să o fac. Așa că în următorii 3 ani am scris la acest manuscris și deși știam că publisherii nu îl vor, când l-am terminat l-am trimis la editorul meu Simon & Schuster și i-a plăcut foarte mult și a decis publicarea. Ordinary Grace a fost primit remarcabil, multipremiat, tradus în zeci de limbi străine și s-a vândut în peste un milion de exemplare. După aceea, publisherul mi-a cerut o carte la fel. M-am apucat de scris romanul companion, am lucrat doi ani, apoi când termenul contractual era la final, trebuia să ne întâlnim la Chicago, să discutăm niște modificări în text. Cu două zile înainte i-am scris editorului meu: ”Când ne vedem nu vreau să vorbim despre revizia textului, ci despre cum nu îl vom publica”. Nu voiam să public acea carte. Așteptările pentru ea erau enorme și m-au strivit în tot timpul pe care l-am petrecut scriind-o. În loc să scriu ceva din suflet, încercam să mulțumesc pe toată lumea. Imediat ce povara aceea mi s-a ridicat de pe umeri am putut să scriu povestea dragă inimii mele, cea cu care rezonam și pe care doream să o scriu de la 11 ani și care a devenit Acest tărâm al blândeții.
Ați menționat seria Cork O’Connor. În ce fel a fost diferit să scrieți romanele stand alone Acest tărâm al blândeții și Ordinary Grace față de cele din seria mystery?
Când scrii un mystery… acesta e una dintre cele mai strâns interconectate povești – fiecare detaliu depinde enorm de fiecare dintre celelalte. Succesul unui mystery depinde foarte mult de succesiunea dezvăluirilor – când îi dai cititorului indiciile pentru rezolvarea misterului din centrul poveștii. Când scriu o carte din seria Cork O’Connor, mâ gândesc foarte bine la tot înainte de a mă așeza la computer. La finalul acelui proces de gândire știu cum începe povestea, cum se termină, cine ce a făcut, cui și de ce. Cu Ordinary Grace și Acest tărâm al blândeții mi-am dorit o altfel de experiență, mai organică, fără constructe, am vrut să se simtă că vin din sufletul meu. Când am început să le scriu aveam doar câteva elemente în minte pentru fiecare dintre ele. Și am lăsat fiecare poveste să mi se dezvăluie pe măsură ce o scriam și sincer, au fost două dintre cele mai ușor de scris romane, asta pentru că vin din inimă, nu a fost nevoie să concep nimic, totul era la îndemână.
Ce vă impresionează cel mai mult la o carte?
Personajele. Ce se întâmplă într-o poveste e întotdeauna mai puțin important decât cui se întâmplă. Dacă nu îndrăgești personajele, nu o să-ți placă povestea. O poveste bună trece dincolo de gândirea conștientă, se duce la suflet. Mă străduiesc să creez personaje pe care cititorii să le simtă reale, sunt imperfecte, se frământă, sunt chinuite, rănite, ca orice om. Și mie îmi plac cel mai mult poveștile despre astfel de oameni.
William Kent Krueger este un faimos scriitor american, cunoscut mai ales pentru seria de romane polițiste plasate în Minnesota și avându-l drept protagonist pe Cork O’Connor. Și-a dorit să devină scriitor încă din copilărie, când a scris prima sa povestire. A primit nenumărate distincții, printre care Anthony Award, Minnesota Book Award, Loft-McKnight Fiction Award. Primul său roman de sine stătător, Ordinary Grace (2013), a fost recompensat cu Edgar Award.