Stephen Chbosky a scris The Perks of Being a Wallflower, o carte pe care o puteți găsi tradusă la Editura Trei, sub titlul Jurnalul unui adolescent timid și mai recent Imaginary Friend (Prieten imaginar), un roman minunat. „La 20 de ani după bestsellerul internaţional Jurnalul unui adolescent timid, Stephen Chbosky revine cu un roman ambiţios care îmbină horrorul, basmele şi rescrierea unor teme biblice. Dar adevărata reușită este că a transformat o carte plină de grozăvii — reale şi imaginare — într-o poveste care inspiră optimism”, scria New York Times Book Review.
Prima mea întrebare se referă la Prieten imaginar. Ce v-a inspirat să scrieți o astfel de carte, pentru că este foarte diferită de Jurnal. Cum ați creat povestea și personajul principal, Christopher?
Motivația mea de a scrie cartea este… Ca fan al literaturii și cititor, îmi plac cărțile despre maturizare. Așa că am scris Jurnalul. Celălalt gen care-mi plăcea la fel de mult ca romanele despre maturizare, era ceea ce aș numi „horror elevat” — Stephen King este autorul meu favorit din toate timpurile, este povestitorul meu favorit din toate timpurile și este marele meu erou. În copilărie nu eram cel mai grozav cititor — cred că sunt puțin dislexic — și singurul autor pe care-l puteam înțelege cu adevărat, căruia îi puteam înțelege scrisul, era Stephen King. Așa încât, din multe puncte de vedere, Prieten imaginar s-a născut din dragostea mea pentru cărțile lui și ca un omagiu pentru autorul meu favorit.
Minunat. Dar Christopher?
Ah, Christopher. Christopher s-a bazat, din multe puncte de vedere, pe niște amintiri din copilăria mea în vestul Pennsylvaniei, în Pittsburgh. Același cartier, aceleași străzi unde se desfășoară și acțiunea din Jurnalul. Cred că Jurnalul a fost „horrorul” metaforic al liceului și Christopher, din Prieten imaginar, s-a născut din gândurile mai literale ale spaimelor maturizării, spaimele de tot ce ne sperie în întuneric.
Există o mică „pauză” de 20 de ani între Jurnal și Prieten imaginar. A fost intenționată? Știu că sunteți regizor și scenarist și poate ați fost ocupat cu alte proiecte…
Cei 20 de ani… o să vă spun o poveste. Când eram mic, pe la 12 ani, i-am spus tatei că vreau să fiu scriitor. Ce voiam eu să spun era romancier; dar n-am zis romancier, am spus scriitor. Și tata mi-a dat acest sfat: „Ei bine, marii scriitori sunt mari cititori” și după aceea a ieșit din cameră, să se uite la un meci de hochei și să fumeze o țigară.
Este un sfat foarte bun; încerca să mă facă să citesc mai mult. Dar nu l-am luat așa; aveam 12 ani și am zis hmmm… L-am luat ca pe o regulă și mi-am zis „Aha, ce păcat. Știe că nu citesc mult, nu sunt un mare cititor. Dar mă uit mult la filme; atunci înseamnă că citesc filme; foarte bine, o să scriu filme”. A fost ceva foarte practic. Așa că am ales această cu totul altă viață, în film, deși eu mi-aș fi dorit de fapt să fiu romancier.
Și fac un salt, ajung cu vreo 14 ani mai târziu și scriu Jurnalul. Din multe puncte de vedere, am crezut că o să fie o excepție. Nu m-am considerat romancier, m-am considerat scenarist și regizor. Și apoi mi-am adaptat cartea, Jurnalul, pentru film; m-a făcut să-mi redescopăr dragostea pentru romane și proză. Și am văzut cum, adaptându-l pe unul pentru celălalt… nu știu cum, dar dintr-odată a avut noimă pentru mine. Și am zis ”Știi ceva, aș vrea să mai scriu o carte; mi-ar plăcea să mai scriu una și să văd, să o iau ca pe o provocare, să văd dacă pot să scriu alt gen, să văd dacă pot crea alt tip de personaje, să văd dacă pot să scriu la persoana a III-a, versus persoana întâi”. Tot felul de lucruri de genul acesta.
Deci pauza de 20 de ani este din cauză că, practic, sunt regizor de film și scenarist. Dar trebuie să spun că mi-a plăcut teribil să scriu Prieten imaginar. Și nu vor mai trece 20 de ani până la următoarea carte.
Bun. Jurnalul a fost un roman al maturizării, dar, pentru mine, e foarte greu să includ Prieten imaginar într-un gen. Este horror, este mystery, este thriller spiritual, nu știu. Are foarte multe elemente din multe genuri. Cum l-ați descrie?
Exact cum tocmai l-ați descris. Este toate aceste lucruri. Și este așa în mod intenționat. Am adăugat chiar și niște elemente de basm — când Chris se duce în pădure, poartă o glugă roșie, ca Scufița roșie. Sunt elemente de Grimm, teme biblice, spirituale; din multe puncte de vedere este o poveste tradițională de maturizare – un băiat și prietenii lui, într-un moment în care inocența ar putea fi pierdută. Am vrut să folosesc această platformă ca să încerc să iau toate aceste genuri diferite, toate aceste texturi care-mi plac și să văd dacă pot conviețui toate în același spațiu.
În general, în cărțile horror nu-ți pasă prea tare de personaje; de obicei, în cărțile care au la bază un personaj, narațiunea sau intriga ori povestea nu îți captează toată atenția. Așa că am vrut să pun la un loc tot ce-i mai bun din fiecare și să văd dacă pot să ridic genul în felul meu propriu, cum a făcut-o Stephen King pentru toată lumea.
Așa că da, cred că e toate aceste lucruri. Și sunt cel mai mulțumit că fanilor horror le-a plăcut cartea, dar oamenii ca soția mea — detestă genul horror, îl detestă. Și multora nu le place, dar le-a plăcut la nebunie această carte. Pentru că este vorba despre instinct matern, despre legătura dintre mamă și fiu, despre ceea ce simțim toți când suntem mici. Când ești mic, ești foarte neajutorat și să zicem că mama suferă o nedreptate sau situația este nedreaptă pentru familia ta, iar tu ești prea mic ca să faci ceva. Unul dintre primele mele gânduri despre cartea asta a fost „Ei bine, dar dacă el poate să facă ceva? Dacă un băiețel poate face ceva ca să îndrepte situația?”. Și toate astea s-au amestecat și au creat cartea.
Am trei personaje favorite în carte. Mama, Kate, pentru că m-am simțit foarte apropiată de ea — e foarte grijulie, dar vrea și să-și protejeze copilul și e foarte hotărâtă să afle adevărul în legătură cu ce i se întâmplă lui; Ed Specialul — e drăguț…
Nu știu — este un joc de cuvinte care să poată fi tradus?
Nu.
Ei bine, Special Ed… În America, se numește „educație specială”. Deci dacă ești dislexic sau așa ceva, te duci în sistemul de „educație specială”. Deci Special Ed este un joc de cuvinte.
Sunt minunați. Cum ați lucrat? Ați făcut o documentare specială pentru aceste personaje sau s-au născut din mintea dvs.?
Vin din mintea mea, desigur, dar simt că e mai mult — e corpul, e inima, e sufletul, e totul. Ce e cel mai minunat când creezi personaje este că, odată ce ai făcut-o, odată ce ai început să te întrebi „OK, băiețelul ăsta, Christopher, ce-l definește?” îl arunci în diverse situații și-ți revin amintiri și gânduri. Sau Kate Reese, mama lui, este din multe puncte de vedere inspirată de soția mea, pentru că ea a avut parte de o copilărie dificilă, dar este o persoană foarte-foarte puternică și ar face orice ca să-i apere pe cei doi copii ai noștri. Iar această forță este remarcabilă; este cea mai incredibilă forță în apropierea căreia m-am aflat — cu un asemenea grad de concentrare, dragoste și protecție.
Așa încât am început să mă gândesc la asta, am început să mă gândesc, să reflectez — uite femeia asta e săracă, e urmărită, o duce foarte greu, fuge de o situație în care a suferit abuzuri, iar acum fuge împreună cu fiul ei. Și m-am gândit la ea ca și cum ar fi fost o persoană reală și pentru mine chiar a devenit foarte reală, pe măsură ce scriam. Și mi-a plăcut ideea „dacă o muncitoare, nu foarte educată, mamă singură cu un copil, este de fapt persoana perfectă care poate salva lumea?”. Grație tuturor lucrurilor prin care a trecut în viața ei.
Așa că asta e — mi-a plăcut să iau oameni care în alte povești sunt poate tratați ca victime, poate sunt tratați ca niște ființe fragile, ca niște oameni distruși, și să-i transform în eroi. Mi-a plăcut să fac asta peste tot.
Eu cred că dincolo de povestea principală există un alt nivel, mai serios, despre traumă, despre suferință, despre fragilitate mintală, despre copii care suferă. Îmi place Prieten imaginar pentru că îl poți citi pe multe niveluri, în funcție de propriul background literar, de cititor.
Apreciez ce spuneți. Cum am zis, asta am vrut să creez. Am vrut să construiesc o carte care are câte ceva pentru fiecare. Și asta poate avea de-a face cu lucruri cu care se confruntă copiii, cu care suntem toți foarte familiarizați. Dar s-o fac într-un fel… e ca și cum ai folosi toate cutumele unui gen, toate aspectele diferite ale narațiunii ca să vorbești despre ceva care este în general foarte dureros de discutat, dar este mai ușor de expus așa. Și, dacă este mai ușor de discutat, poate că o să discutăm mai mult despre asta. De-asta sper că această carte va stârni mai multe discuții despre lucrurile cu care se confruntă copiii și, în multe-multe situații, și mamele lor.
Așa este. Finalul este foarte special și îți rămâne în minte. M-a făcut să mă aștept la o continuare, iar acum spuneți că trebuie să aștept încă 20 de ani?
Nu, am zis că nu trebuie să așteptați încă 20 de ani. O să mai scriu o carte, categoric. Și sunt foarte-foarte entuziasmat de ea și povestea va continua. Mai ales că știți că ultima părticică — dar poate că unii nu știu — este perfectă. Amuzant, destul de ciudat, când m-am gândit prima dată la ea, nu credeam că va exista o urmare. După care m-am îndrăgostit așa de tare de personaje, încât am zis că vreau să mai scriu despre ele. Am avut senzația că mai sunt multe de spus. Așa că sunt foarte încântat de idee.
Mă bucur. Vedeți Prietenul imaginar ca serial TV sau film?
Da. Da, categoric. În momentul acesta, sunt în Atlanta, în Georgia, și regizez al treilea film de studio. Se numește Dear Evan Hansen. Are la bază un spectacol de pe Broadway, un musical superb. Nu l-am scris eu; este unul dintre show-urile favorite pe care le-am văzut, așa că sunt foarte mândru că am ajuns să-l adaptez. Și cred că Prieten imaginar, fie film, fie o serie limitată sau chiar un serial, va fi probabil făcut în următorii câțiva ani. Deci o să termin asta și mai am un proiect pe care-l fac cu soția mea și de care sunt foarte entuziasmat, însă apoi, da, o să fie curând. Pentru că pare foarte potrivit pentru adaptare.
Ați spus că lucrați la un musical și vreau să întreb ce rol joacă muzica în scrisul dvs. Când scrieți un roman, aveți o coloană sonoră? Pentru că în Jurnal sunt multe referințe muzicale — și în carte, și în film. Spuneți-mi care e coloana sonoră pentru Prieten imaginar.
O să-ți spun cum am scris Prieten imaginar. Am un pick-up, un pick-up de modă veche, și biroul meu e aici și ce-am făcut a fost să cumpăr… vreau să zic că am probabil peste 100 — nu sunt sigur de număr — am destul de multe coloane sonore de film, de televiziune, pe discuri de vinil. Toate filmele horror clasice, ca Halloween, Shining și altele. Așa că am toate chestiile astea și pun un disc, îl pun pe-o parte și scriu 22 de minute și după aceea iau discul și-l întorc, alte 22 de minute. A devenit un ritual în ultimii câțiva ani, când terminam Prieten imaginar. Așa am scris. Și muzica aceea a dus, din multe puncte de vedere, la carte și am scris și o mică temă pentru ea, o mică temă la pian — scriu un pic de muzică. Am scris o mulțime de teme la pian, așa că o să mă întorc întotdeauna și la asta. Și abia aștept muzica, atunci când o să vină adaptarea, abia aștept coloana sonoră. O să fie foarte distractiv.
Sper că o să includeți și tema dvs. pentru pian.
O, sigur ca da. Mi-a plăcut s-o scriu, a fost interesant, așa că da. Dacă pot, pun câte un pic de muzică în filmele mele.
Spuneți-mi, cum scrieți? Cum se desfășoară acest proces, pentru că știu că a durat destul de mult până să ajungă pe rafturi Jurnalul și Prieten imaginar.
Sunt cărți foarte diferite. Pentru Jurnalul am avut nevoie de mulți ani de gândire; am încercat mult, n-am reușit să-l dovedesc. Am încercat în facultate, am scris 72 de pagini până m-am gândit la formula „the perks of being a wallflower” (avantajul de a fi o mimoză) și în clipa în care m-am gândit la expresia asta am aruncat cele 72 de pagini și am luat-o de la capăt. Adică asta scriam?
M-am gândit la titlul ăsta și la băiatul Charlie, și la prietenii lui mai mari care ajung într-un tunel pentru vreo patru–cinci ani. Și n-am făcut decât să mă gândesc și am ascultat muzică și cântecul ăsta mă făcea să mă gândesc la ceva și cântecul ăla mă făcea să mă gândesc la altceva. Și a devenit ceva ce trăiam. De fapt, odată am început să scriu cartea, am scris foarte repede, aș zice că totul în patru luni, distribuite pe parcursul câtorva ani și asta e ce am publicat.
Prieten imaginar a fost mult diferit. Pe atunci, cu Jurnalul, eram tânăr, eram singur, n-aveam copii, nu eram căsătorit, nu aveam prea multe responsabilități — locuiam într-o singură cameră, în New York, așa că practic fumam țigară de la țigară și scriam. Iar acum am 50 de ani, așa că atunci când scriam Prieten imaginar, în ultimii, nu știu, zece ani, aveam copii și nevastă, nu puteam aloca așa de mult timp, m-am lăsat de fumat — aveam mult mai puțin timp. Astfel încât procesul acesta a fost mai… dacă puteam smulge câteva ore, scriam ceva și nu-mi făceam probleme și mergeam mai departe. Apoi, procesul de editare a durat mult mai mult, pentru că nu-mi puteam petrece prea mult timp cu asta.
De ce credeți că Jurnalul a avut un asemenea ecou în rândurile adolescenților în ultimii 20 de ani? Care este ingredientul special al cărții?
Nu știu care e ingredientul special. Aș spune așa: cu tinerii cititori este la fel cum este și cu tinerii spectatori — când ești mai tânăr, când te gândești la muzica ta preferată, formațiile tale preferate, cărțile tale preferate, filmele tale preferate, probabil că aș risca să ghicesc că poate 90% dintre ele au devenit preferatele tale înainte de 25 de ani. Așa e pentru aproape toată lumea. Pentru că la vârsta aceea muzica și cărțile și toate lucrurile astea duc la identitatea ta din multe puncte de vedere. Și, într-un mod bizar, asta e treaba unei persoane tinere — trebuie să se găsească pe sine, așa că folosește muzica și cărțile ca să se găsească.
Iar eu cred că, indiferent din ce motiv, Jurnalul — ca și multe alte cărți — a rezonat cu anumiți oameni, poate unii care au avut perioade grele și au găsit speranța în carte pentru revenirea la normal. Cred că probabil asta e, pentru că e ceva dătător de speranță și pentru că, poate, în același timp, este ceva plin de respect. Am senzația că multe opere artistice legate de tineri le vorbesc de sus, iar Jurnalul nu o face.
Eram foarte tânăr când l-am scris și am considerat întotdeauna că este vorba despre un respect de la egal la egal, ca atunci când ești tânăr și prima pasiune, la 15 sau 14 ani, reprezintă întreaga ta lume. Și când oamenii depășesc momentul, încep să zică „știi, o să cunoști pe altcineva și o să te căsătorești și așa mai departe” și nu se mai gândesc. Dar când ai 14 sau 15 ani, toate astea n-au niciun sens. Când ai 14 sau 15 ani, aceea este absolut toată dragostea de care ai avut parte. Așa că de câte ori scriu despre orice personaj, orice vârstă ar avea, copil, adult, orice rasă, oricum ar fi, încerc s-o fac cu un respect de la egal la egal. Și cred că tinerii își dau seama. Adică își dau seama că e ceva onest. N-am scris ca să obțin un avantaj, n-am scris ca să fiu oportunist. Am scris pentru că am simțit și acum le ofer ce am scris.
Am citit că, în SUA, Jurnalul a fost pe niște liste de cărți interzise…
În ultimii 20 de ani, da.
Da. Și în România a existat o situație, cred că acum câțiva ani, când un prezentator de televiziune a luat cartea și a spus „Această carte este pe lista de lecturi pentru adolescenți. Dar are sex, are alcool, ce-i învățăm noi?”. Și mi-a plăcut, pentru că reacția oamenilor a fost ”Asta-i viața. Nu spune că nu te-ai gândit niciodată la sex când erai adolescent sau că n-ai încercat niciodată alcoolul sau nu știu, vreo experiență extremă pentru vârsta aceea”.
Apropo, dacă-mi poți trimite înregistrarea aceea, mi-ar plăcea s-o văd. Mi-ar plăcea să văd pe cineva țipând despre cartea mea în țara voastră.
O să încerc s-o găsesc și o să v-o trimit.
Da, cartea a fost interzisă în America de multe, multe, multe ori, în multe locuri. Tocmai a ieșit lista cu cele mai interzise cărți din ultimul deceniu — și în ultimii zece ani, am fost pe locul 14 în America.
E ciudat pentru că, din punctul ăsta de vedere, n-am înțeles niciodată, fundamental, oamenii care încearcă s-o interzică. Înțeleg, dacă școala ar obliga un copil dintr-o familie care are alte vederi — credințe religioase sau ar fi mai puritani în privința sexului, sau drogurilor sau altor lucruri pe care le fac tinerii —, aș înțelege ca familia aceea să nu vrea să-și lase copilul s-o citească, nu i-aș acuza niciodată pe părinți. În niciun caz. N-ar trebui să fie obligați să citească romanul.
În același timp, nu știu de ce ne obligați să nu o citim. Nu pare o atitudine deosebit de respectuoasă, cu schimbul liber de idei. Și, luând în considerare faptul că romanul nu a fost scris să fie… adică nu e pornografie, e o carte despre maturizare foarte onestă. Toate scrisorile pe care le-am primit de-a lungul anilor, toți tinerii care au fost, în unele cazuri, chiar salvați de lectura cărții și au înțeles dacă sufereau de tulburări mentale sau erau supuși unor abuzuri, au găsit speranță și optimism să aleagă viața din carte. Nu știu de ce să încerce cineva s-o interzică, pentru că niște copii beau într-un capitol sau două.
Ați spus despre scrisori, iar eu voiam să întreb despre ele. Cred că ați primit sute, poate mii de scrisori…
Mii…
… Ne puteți spune despre una sau poate două care v-au impresionat?
Da. Știți ceva? De fapt, e foarte ironic că mă întrebați. Acesta e dosarul meu pentru Dear Evan Hanson, deci asta duc echipei când regizez. Și aceasta — o să acopăr numele, ca să protejez persoana — această scrisoare anume (nu știu dacă o puteți vedea) este de la o tânără care nu s-a sinucis pentru că a citit cartea. Și păstrez scrisoarea asta cu mine, de fapt i-am arătat-o unuia dintre starurile mele acum patru zile. Pentru că Dear Evan Hansen abordează o mulțime de teme similare. Actrița e Amy Adams, care e o actriță strălucită și i-am arătat scrisoarea asta. Deci da, pe asta o duc cu mine peste tot. Este sfântă pentru mine.
Impresionant.
Da, și a fost minunat că această tânără mi-a scris acum 12 ani. Acum are aproape 30 de ani și e bine. Depășești momentul. Și știți… nu știu… Judy Blume e populară în România?
Avem câteva traduceri…
Oricum, Judy Blume și cu mine am ajuns să avem o relație apropiată datorită acestei scrisori. Îmi este un mentor admirabil și este o persoană minunată. Eram doar curios… Aici, în America, e o comoară.
Este dovada că o carte poate salva o viață…
Da, poate.
…poate schimba o viață.
Da. Și poate schimba țări. Dacă te gândești că pixul poate avea mai multă putere decât sabia. Sigur, sunt foarte mândru de Jurnalul unui adolescent timid și de Prieten imaginar… există cu siguranță și cărți mai bune, există cărți care au schimbat societăți mult mai mult. Dar sunt foarte mândru de micul meu rol — e frumos să te concentrezi cu adevărat când faci artă de orice fel, să încerci fii parte a soluției sau să încerci s-o folosești nu numai ca să distrezi oamenii sau să le oferi o asigurare — o carte sau un film favorit, la care se pot întoarce iar și iar, când se simt singuri sau triști, dar este minunat să fii parte din soluție. Sunt mândru că sunt o parte a acestei tradiții.
Stephen Chbosky a scris şi a regizat ecranizarea romanului său de debut, Jurnalul unui adolescent timid (Trei, 2013), un adevărat fenomen literar. Născut în Pittsburgh, Pennsylvania, Chbosky şi-a luat licenţa în scenaristică la University of Southern California. A lucrat în televiziune şi în industria cinematografică, fiind scenaristul musicalului Rent (2005) şi unul dintre creatorii serialului Jericho, pentru CBS. Filmul său de debut, The Four Corners of Nowhere, a avut premiera la Festivalul de Film Sundance. Îl puteţi urmări pe X la @StephenChbosky