Chris Whitaker a crescut admirându-i pe Stephen King, Dennis Lehane, John Grisham, Cormac McCarthy. A debutat cu Tall Oaks, premiat cu CWA John Creasey New Blood Dagger Award.
We Begin at the End (Începem cu sfârșitul), care a obținut numeroase premii, a fost tradus în 28 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost achiziționate de studiourile Disney. Romanul a fost bestseller New York Times și #1 Indie Next Pick, precum și Waterstones Thriller of the Month, Barnes & Noble Book Club Pick și Good Morning America Buzz Pick. La Editura Trei au mai apărut romanul pentru adolescenți Eternii și thrillerul Toate fetele rele. Acest interviu datează din 2021.
Începem cu sfârșitul este un roman minunat, dar, cumva, e foarte dificil de clasificat, de inclus într-un gen. Nu văd doar o ficțiune crime, este și o poveste de dragoste, nu știu, un mystery. Cum îl considerați, cum îl clasificați?
Înțeleg exact ce vreți să spuneți, pentru că am avut probleme nesfârșite cu toată lumea, care întreba „unde o încadrezi?” Chiar și când lucram la biblioteca locală, aveam probleme să mă hotărăsc pe ce raft s-o pun. Așa că am pus-o la „ficțiune generală” și crime. Și romance. S-o aibă peste tot. Nu am vrut să scriu un roman crime când am început; voiam doar să spun o poveste, un fel de instantaneu cu un an din viața unei fete de 13 ani, așa că pentru mine e mai mult un roman de maturizare, nimic altceva. Există și o crimă, dar aceasta nu face decât să fixeze acțiunea și să conecteze toate personajele, dar, așa cum ați spus, e mult mai mult de-atât. Este doar o carte despre viața fetiței, așa că o să găsiți multe — relația dintre ea și fratele ei, relația cu mama lor, întâlnirea ei cu cineva de care e interesată romantic, un băiat sărac care riscă cu o fată care nu e interesată de el, o vedem pregătindu-se pentru primul dans și altele. Dar apare și în toiul anchetei unei crime, ca victimă, un fel de victimă secundară a crimei care are loc aproape de începutul cărții. Aș zice că este o carte despre viață.
Duchess e un personaj minunat, poți empatiza cu ea, o poți vedea cum face diverse lucruri, sau cum reacționează. Este un personaj foarte puternic. Cum a prins viață? Ce v-a inspirat pentru acest personaj?
De fapt, a fost ciudat. Am terminat școala cu alt profil și nu mă gândeam la o carieră de scriitor. Aveam 19 ani și eram în Londra, într-o dimineață, destul de devreme, când a venit cineva la mine și mi-a cerut telefonul mobil. Știam că o să fiu jefuit, pentru că era Londra și li se întâmplase și altor prieteni de-ai mei. Dar aveam doar 19 ani. Tipul era singur și n-am vrut să-i dau telefonul. Ne-am bătut puțin și el a scos un cuțit de bucătărie; era un cuțit mare și îmi aduc aminte că m-am gândit că era prea mare și că n-o să-l folosească. M-a înjunghiat de mai multe ori în coaste; n-am simțit pe moment, eram plin de adrenalină. Purtam o cămașă albă și când m-am uitat în jos, era complet roșie. Pierdeam sânge, tipul a fugit. M-am dus cu mașina la spital și mi-au pus copci. Îmi aduc aminte că toată lumea îmi tot spunea că am avut noroc. Dar îmi amintesc că mă simțeam foarte ghinionist. Pe de o parte, am înțeles că aș fi putut fi ucis, că ar fi putut fi mai rău. Pe de altă parte, încercam să-mi văd de viață, s-a băgat cineva și totul a luat-o razna. Nu știam ce este PTSD, sindromul de stres posttraumatic. Nu știam de ce mă simt îngrozitor. Nu puteam să mănânc, nu puteam să dorm, nu puteam să mă uit la televizor, nu puteam să citesc o carte. După aceea, nimic nu mai părea în regulă. Nu mă mai simțeam eu însumi. Și apoi situația s-a agravat și am început să mă gândesc la sinucidere — strângeam o grămadă de analgezice și somnifere și aveam de gând să le iau pe toate. Dar am luat de la bibliotecă o carte care vorbea despre o tehnică pe care s-o încerci, un fel de carte de autoajutorare. Cum să iei incidentul traumatic și să transformi oamenii implicați în personaje de ficțiune, cum să schimbi locul și rezultatul. E un fel de tehnică de distragere. Și schimbă oamenii implicați în opusul tău, te ajută să te distanțezi de ei. Am avut imaginea unei fetițe de 13 ani, o fetiță cu o pălărie Stetson, care are pistol și din afară pare destul de vulnerabilă, dar e clar că e dură. Așa că în noaptea aia m-am așezat și am scris despre un personaj pe nume Duchess. Asta era acum 20 de ani, am scris o singură scenă. E o scenă în carte unde se duce într-un bar unde mama ei cântă la chitară, iar niște bărbați o fluieră și Duchess îi ia apărarea. Deci am scris scena asta acum 20 de ani, dar n-aveam de gând să fie o carte. Era doar un exercițiu de scris. Și era primul lucru pe care-l scriam după școală. Personajul acela a devenit mai târziu eroina cărții. Foarte ciudat.
Ce poveste! Un alt personaj complex al poveștii este Walk, șeriful. Pe de o parte, e foarte complex, este prietenul vechi și loial, poate prietenul ideal; este aproape o figură paternă pentru Duchess. Dar în adâncul sufletului, este distrus, este foarte singur. Poate că v-ați pus pe dvs. în Walk, fiindcă din acea sensibilitate s-a transformat într-un tip rațional și drept.
Da, înțeleg ce vrei să spuneți. Cred că m-am pus pe mine într-o mare parte a cărții și în multe dintre personaje, pentru că a fost cumva ca un jurnal la care mă întorceam de câte ori mă simțeam stresat. De fiecare dată când viața era dificilă, reluam un personaj, un set de personaje și scriam pagini din existențele lor. Cartea începe cu moartea unui copil — nu dezvălui nimic dacă spun că se întâmplă în primele câteva pagini. Și apoi reluăm povestea după 30 ani și aflăm cine era adolescenta de la început și cine se afla acolo când a murit copilul, cine găsește cadavrul. Aflăm că acum este șeful poliției, dar n-a reușit să depășească acest moment cumplit. După 30 de ani, tot mai trăiește în umbra lui. Și încă lasă pe toată lumea să-i spună Walk, asta era porecla lui din copilărie. Ar trebui să fie un bărbat serios, cu o mare responsabilitate, dar el este tot acel băiat de 15 ani, încă își așteaptă prietenul să iasă din închisoare, încă mai are grijă de cealaltă prietenă — Star, a cărei fiică este Duchess. E foarte blocat în trecut. Poți empatiza cu ceva cumplit care ți s-a întâmplat în trecut și apoi simți că într-un fel umbrește orice lucru bun care ți se întâmplă după aceea. Așa că da, înțeleg ce vrei să spui. Dar el e și mai bun decât mine. E un om mai bun. Are un simț moral foarte solid, știe ce-i bine și ce-i rău și nu deviază de la direcția corectă. Apoi, spre finalul cărții, este confruntat cu o dilemă și vedem cumva o altă parte a lui, dar el e un memento pentru Duchess că există în lume bărbați buni și oameni buni. Și deși ea nu recunoaște, sunt foarte apropiați și au o prietenie foarte strânsă, ceea ce e ciudat din cauza diferenței de vârstă dintre ei — se întinde pe toată durata vieții sale. Iar anul ăsta din viața sa este de răscruce pentru ea.
Mi s-a părut foarte impresionante scenele în care el e singur și se gândește la trecut, la iubirea pierdută. De fiecare dată e vorba despre asta. Când m-am documentat despre dvs., am găsit multe referiri la locurile din carte – scrieți despre California și Montana și oamenilor li se par foarte vii, sunt descrise foarte detaliat. Sunteți britanic și înțeleg că n-ați fost niciodată în California sau Montana. Este un talent uriaș.
A fost o provocare uriașă. A fost ciudat, am povestit de ghidul de scrisul terapeutic, unde se spunea să schimbi locul acțiunii și că atunci când alegi un loc în care să se desfășoare acțiunea, să alegi ultimul loc unde te-ai simțit fericit. Părinții mei au divorțat când eram foarte mic; eram foarte apropiat de tata și, brusc, n-a mai fost lângă mine. Îmi era îngrozitor de dor de el, iar el ne-a dus, pe mine și pe fratele meu, la Disneyworld Florida, în America. Când am privit înapoi, atunci fusese ultima dată când îmi aduceam aminte că am fost cu adevărat fericit, așa că am simțit că America îmi era aproape de suflet. La coadă la Disneyworld, am stat de vorbă cu o familie din Montana care ne-a povestit că era cel mai frumos loc din lume. Așa că s-a potrivit firesc. Am simțit că e mai simplu, când îmi era cel mai greu și trebuia să evadez, să mă așez la biroul meu din Londra, să închid ochii și să călătoresc 6 000 de kilometri până în Montana, în această întindere de frumusețe; părea mai ușor să spun o poveste atât de apropiată de viața mea. Părea mai ușor să transplantez totul acolo, să construiesc de-acolo. Imaginația mea se simțea mai liberă.
Minunat. Că tot ați vorbit despre asta, drepturile pentru ecranizarea TV Începem cu sfârșitul au fost cumpărate de Disney. Aveți vreo veste despre producție, dezvoltare?
Din păcate, este încă foarte devreme. Știu că există o fetiță pe care o vor în rolul lui Duchess, nu pot spune cine, dar este foarte Duchess. Oamenilor le place să-mi transmită mesaje în social media și să-mi spună pe cine ar vedea, în ce rol, ceea ce e drăguț. Și nimeni n-a propus pe cineva pentru Duchess. Fiindcă e unică prin vârsta sa, cred că e un personaj foarte greu de distribuit, iar toată povestea atârnă pe umerii ei. Dar e cineva care le place și presupun că dacă Disney vrea să faci ceva, e o onoare să ți se ceară, așa că sper că o s-o facă, o să citească și cartea și o să-i placă, o să-i placă și personajul. Am avut o săptămână ciudată, când lucram la bibliotecă într-o zi. Și atunci, seara, mă întâlneam cu studioul din Hollywood și parcă nu era ceva din viața reală, nu părea viața mea. Dar Disney a înțeles. Eu am scris povestea, iar ei au înțeles povestea pe care voiam s-o spun. Aveau niște idei despre cum s-o adapteze pentru televiziune. Și când ai o conexiune pe loc cu cineva… am avut senzația că gândim toți la fel în privința adaptării. Așa că a fost o hotărâre ușor de luat, dar și ciudată, pentru că încă mă mai ciupesc când mă gândesc că Disney lucrează la una dintre cărțile mele. E ciudat.
E grozav. Să sperăm la ce e mai bine, că o să vedem filmul curând. V-am spus înainte de interviu că în vară o să avem și traducerea la All the Wicked Girls. V-aș ruga să le spuneți cititorilor români despre ce e vorba.
All the Wicked Girls urmărește niște gemene, Summer și Rain, într-un orășel din Alabama, când Summer dispare. Summer este un copil bun, e foarte bună la școală, e un fel de rază luminoasă pentru oraș. Este un geniu muzical, e fata care pare să nu aibă nici probleme, nici secrete. În timp ce sora ei, Rain, este cu totul invers. Deci Rain rămâne în urmă, e lăsată în orășelul unde e un fel de proscrisă și nimeni n-o poate găsi pe soră-sa. Așa că Rain, cu ajutorul unui băiat pe care-l cheamă Noah, începe să caute pe cont propriu, dar în fundal apare un nor de furtună deasupra orașului și se întunecă tot mai tare, iar toată lumea așteaptă să se rupă norii și să izbucnească furtuna. Se face așa de întuneric, încât încep să-și petreacă viața în beznă totală. Deci există un oraș și o separare clară: poți să ieși din oraș și să ajungi la lumină, apoi să te întorci în bezna orașului. Presa devine interesată și face legături cu fata dispărută, se întreabă dacă sunt religioși și dacă e implicat Dumnezeu și de-aici pornește povestea și urmărim ancheta poliției. Sper din toată inima să vă placă. Pentru că în realitate a fost o carte greu de scris. Niciuna dintre ele n-a fost ușor de scris.
O să ne placă. Spuneți-mi, cum ați început să scrieți? Primul roman a fost Tall Oaks. Este scris în Spania, v-ați mutat în Spania ca să scrieți?
Da, după ce am fost înjunghiat, am început să lucrez în City, în Londra, pentru că luasem un ziar și citisem un articol despre un broker. Era și o poză cu el, conducea un Ferrari și avea curte, iar eu eram foarte impresionat. Deși mă descurcam îngrozitor la matematică, am zis că o să mă duc să lucrez în City, o să mă îmbogățesc și o să am succes, părinții o să fie mândri de mine. Nu s-a întâmplat chiar cum plănuisem, pentru că m-am angajat într-un birou de investiții, iar șeful meu mi-a spus, înainte să încep să lucrez, că dacă pierd 10 000 de lire, să nu mai tranzacționez. Și a doua zi am pierdut un milion de lire și am intrat într-o grămadă de belele, pentru că depășisem limita de tranzacționare și am avut pierderi, nu era legal. Mi-au dat să semnez un contract și au zis că dacă plătesc jumătate, nu apelează la poliție. Așa că am semnat un contract — aveam 24 de ani și o datorie de jumătate de milion de lire. Așa că m-am întors la scris ca să fac față stresului. Mi-a luat încă șase ani să plătesc toți banii; mă apropiam de 30 de ani și nu eram foarte fericit în City. Începusem să fac bani. La suprafață, soția mea și cu mine aveam o viață destul de frumoasă, eram în regulă. Viitorul părea destul de sigur, dar eu eram foarte nefericit; atunci am citit The Last Child, al unui autor pe nume John Hart. Apoi am citit un interviu cu John, unde povestea că fusese un avocat de succes, dar renunțase ca să devină scriitor și să facă un lucru care-i aduce bucurie. M-a inspirat foarte mult. Am renunțat la job a doua zi după ce am citit interviul. M-am dus acasă la soția mea, care era studentă și însărcinată, așa că nu mai aveam niciun alt venit. I-am zis „Mi-am dat demisia. O să scriu o carte”, ceea ce era o nebunie, pentru că ea nu știa că mai scrisesem vreodată, nu știa că vreau să fiu scriitor. Ținusem totul secret, pentru că nu voiam să-și facă nimeni griji. Așa că peste noapte ne-am vândut apartamentul, ne-am vândut mașina și ne-am mutat în Spania, ca să plecăm din Londra o vreme și să văd dacă măcar pot să scriu. Pentru că nici măcar nu știam dacă pot scrie o carte. Nu știam. Nu știam că ai nevoie de un agent. Nu știam cum găsești un agent. Nu știam ce competitiv e mediul, dacă vrei să devii scriitor. Dacă aș fi știut toate astea, probabil că n-aș fi făcut-o. Dar știam că am nevoie de o schimbare. Știam că eram foarte nefericit și că scrisul mă făcea fericit. Așa că am făcut o încercare. Și, din fericire, agentul meu — scrisesem multor agenți — m-a ales din grămada de materiale nesolicitate pe care le primise. Și apoi ne-am mutat înapoi la Londra și Tall Oaks a câștigat unul dintre premiile pe care le puteți vedea aici. De-acolo… restul e istorie, am muncit din greu. A fost greu din punct de vedere financiar; e foarte dificil să faci bani ca scriitor. Am avut trei joburi mulți, mulți ani, abia îmi vedeam copiii și mă simțeam vinovat. Genul de vinovăție pe care o ai ca părinte când nu-ți faci destul timp pentru copii. Dar deși câștigam mult mai puțin, eram mult mai fericit, iar soția mea era mai fericită pentru că eu eram mai fericit și situația s-a îmbunătățit ușor-ușor, iar acum n-am decât două joburi, nu trei, deci lucrurile stau mai bine.
Sper că într-o bună zi să vă citesc memoriile, poate chiar să văd și filmul. Pentru că viața dvs. pare foarte interesantă și e fascinant să văd cum un eveniment traumatizant și o perioadă grea s-au transformat într-un succes, au contat și au devenit importante nu doar pentru dvs., ci și pentru ceilalți.
Mulțumesc. Da, reacția a fost într-adevăr minunată. A fost publicat în Marea Britanie în timpul lockdown-ului, când cred că lumea avea nevoie de o evadare; mulți îmi scriu să-mi spună că le-a făcut plăcere să evadeze o vreme din viețile lor și speră că Duchess o să aibă parte de un final fericit. A fost frumos, a fost o experiență frumoasă, dar și stresantă în același timp, pentru că deși e o carte despre o fetiță de 13 ani, pare foarte personală din cauza felului în care a început. Și parcă aș fi trăit 20 de ani cu aceste personaje. Așa că este neașteptat și o surpriză plăcută că oamenilor le-a plăcut.
Cum arată viața dvs. acum, ca scriitor, ca bibliotecar?
Tocmai am încheiat jobul la bibliotecă, pentru că Începem cu sfârșitul se vinde în întreaga lume, călătoresc mult și scriu la noile cărți. Nu mai puteam să păstrez atâtea joburi. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la bibliotecă. A fost jobul meu favorit, dar nu puteam continua acolo și să și scriu, să respect termenele. Dar răspunsul la întrebare este „mai așezată”. Viața mea e mai așezată. După ce-am fost înjunghiat și lucram în City, aveam probleme cu băutura și drogurile. Iar soția mea spune că am schimbat o dependență cu alta, noua mea dependență e scrisul. Probabil că are dreptate, pentru că am tendința să las cărțile să mă înnebunească un pic. Mă trezesc în toiul nopții să schimb o singură propoziție, pentru că mă sâcâie că nu e cum trebuie. Și refuz să-i predau orice editorului până când sunt sigur că nu mai pot schimba niciun cuvânt din carte. Așa am făcut cu toate cărțile pe care le-am scris. La Începem cu sfârșitul a fost cel mai rău, cred că a durat prea mult, dar n-am găsit încă o cale mai eficientă. Poate că dacă aș fi urmat un curs de scriere, aș fi avut o idee mai bună și mi-aș fi investit timpul mai bine. Dar până atunci, nu, scriu toată ziua, în fiecare zi.
Și ultima întrebare. Privind înapoi la ultimii 20 de ani din viața dvs., ați face ceva diferit dacă ați putea?
Ce întrebare bună! Și e o întrebare la care m-am gândit de multe ori. Înainte, aveam tendința să reiau totul, să mă întreb ce-ar fi fost dacă i-aș fi dat agresorului telefonul din prima. Dacă nu m-aș fi dus să lucrez în City. Până de curând, aș fi zis că sunt multe lucruri pe care le-aș face altfel. Dar acum am ajuns să accept. Într-un fel, m-am împăcat cu toate și să accept asta, că suntem cu toții un fel de produs al lucrurilor rele și bune pe care le facem. Ne fac oamenii care suntem acum. Și nu cred că aș putea spune poveștile pe care le spun. Și n-aș putea empatiza cu personajele așa cum empatizez, dacă n-aș fi avut viața pe care am avut-o. Dacă n-aș fi trecut prin atâtea, dacă n-aș fi avut atâtea perioade grele. Aș zice că nu. Îmi accept slăbiciunile, accept greșelile pe care le-am făcut. Acum am copii, trei copii, și știu că într-o bună zi o să intre online și o să afle povestea asta sau alte lucruri despre mine și o să-mi pună întrebări. Și toți ne dorim să părem oameni puternici, compleți, în ochii copiilor noștri. Dar cred că slăbiciunile sunt cele care ne dau puterea pe care o avem. Așa că acum aș răspunde nu.
Chris Whitaker © David Calvert Photography