de Costi ROGOZANU
Calvino e iubit pentru Viconte, pentru Cavalerul inexistent, pentru Baronul din copaci, romanele pe care le-a scris ca să uite de vechile ambiţii „realiste“ scriitoriceşti, cele de tinereţe. Apoi, e respectat de teoreticieni literari pentru Dacă într-o noapte de iarnă un călător – un roman foarte citat în lucrări de specialitate pentru că nedumereşte cu program capetele filozofice ale literaturii.
Cartea Oraşele invizibile e o poveste-poem greu de încadrat. E un text care poate fi iubit sau ignorat de ambele categorii de public menţionate mai sus. Un dialog ciudat între călătorul Marco Polo şi urmaşul lui Genghis Han, Kubilai. Marco Polo îi spune povestea unor oraşe imaginare, Kubilai îl ascultă, îl contrazice, îl instigă, îl taxează, e un ascultător extrem de atent.
Cum se întâmplă e mai important decât „de ce“ se întâmplă. 
Kubilai îl ascultă pe Marco Polo la rând cu propriii săi oameni trimişi să noteze în amănunt starea împărăţiei. De la oamenii săi află „realitatea“. Călătorul italian e pata de culoare, nu ştie prea bine nici limba, gesticulează mult şi uneori spune povestea arătând diverse obiecte. E până la urmă şi miza dintodeauna a lui Calvino: să spui cu mijloace simple chestiuni abstracte, greu de prins în cuvinte.
Construcţiile poetice merg mână în mână cu cele urbane. Străzile unui oraş sunt comparate cu liniile din palmă. Îi poţi ghici viitorul urmărindu-i străzile. Apar şi mici pete de utopie sau distopie, oraşe care au pământ în loc de aer, oraşe construite după modele celeste, oraşe construite după urmele paşilor unei femei, oraşe cu zei mici care aleargă prin diverse cotloane ca nişte şoblani. La un moment dat, Hanul îl întreabă pe călător de ce nu vorbeşte despre oraşul său, Veneţia. Răspunsul vine prompt: atunci când nu vorbeşte explicit despre el, oraşul natal e tot timpul prezent în poveştile sale.
N-am vrut niciodată să-i îmbib cărţile lui Calvino cu măreţele mele consideraţii de teorie. Jocul şi interpretarea simplă, astea mi se par a fi cerute de textele sale. Aşa că am făcut un joculeţ în timp ce-l citeam. Să găsesc bucăţele din oraşele pe care le cunosc în oraşele inexistente ale italianului. Şi am găsit o fărâmă amuzantă de Bucureşti, de exemplu: un oraş plin de fire care leagă casele şi care reprezintă diverse grade de raportare la familie, autoritate etc. „Când firele ajung atât de multe încât nu se mai poate trece printre ele, locuitorii pleacă, casele sunt demontate; rămân firele şi suporturile firelor“.
E interesant momentul când Hanul îi cere să fie „realist“, să-i spună adevărul despre Imperiu, să-i spună că e putred şi că se va prăbuşi. Marco Polo evită asta. Peste numai câteva pagini, acelaşi Han îi cerea să spună cât de măreţ e imperiul. Marco Polo are o singură teorie în care crede: povestea nu e spusă de autor, ci de urechea care o ascultă. O ipoteză destul de depresivă, dar uşor verificabilă. Aveţi grijă cum citiţi recenzia asta: s-ar putea s-o fi scris voi şi nu eu.