La graniţa dintre scrierea autobiografică şi ficţiune, romanul Întâlnire în Paradis reuneşte mărturiile cutremurătoare ale unor personaje implicate în istoria tumultuoasă a ţărilor aflate sub dictatură în ultimele decenii ale secolului XX: Mirela este fiica unui judecător de origine română, Nataniel Moldovan, care emigrează în Cuba, unde speră să găsească o viaţă mai bună pentru el şi familia lui, şi de unde crede că va reuşi să pornească spre America, Ţara cea Grandioasă. Arestat sub bănuiala de disidenţă, încearcă să evadeze şi este împuşcat, în urma sa rămânând un caiet în care sunt notate ideile sale despre libertatea de expresie a individului şi importanţa acesteia. Pe un alt palier narativ, Froilán Herrera îşi scoate fiul dintr-o Columbie instabilă politic şi îl duce în Peru, tot în speranţa că acesta va avea parte de o viaţă mai bună. Carlos Herrera reuşeşte ulterior să ajungă în America, dar ţara îndelung visată, a libertăţii şi a tuturor posibilităţilor, se dovedeşte a fi un miraj, căci din cauza unui accident stupid, în urma căruia ucide un poliţist, Carlos e condamnat la moarte.
Când destinele Mirelei Moldovan, ajunsă între timp o avocată celebră în America, şi al deţinutului Carlos Herrera se întâlnesc, urmează o luptă pe viaţă şi pe moarte, cu spectaculoase răsturnări de situaţie, dedicată salvării acestuia. „În acest roman, Ernesto Pinto-Bazurco Rittler ne spune, întreţinând un reuşit suspans, povestea unui om care, aflat în preajma morţii, poate fi salvat prin dragoste. Autorul, cu dublă origine, germană şi latină, are privirea juristului, a diplomatului experimentat, dar şi pasiunea povestitorului“, spune prozatorul Alonso Cueto.
Ambasadorul Ernesto Pinto-Bazurco Rittler s-a născut la München, după cel de-al Doilea Război Mondial. Tatăl său, medic de origine peruană, şi mama, scriitoare germană, au clădit un cămin în care au reuşit să anuleze contradicţiile războiului, care i-a separat pe peruani de nemţi. În eforturile sale de a face dreptate, Pinto-Bazurco a studiat dreptul şi ştiinţele politice, devenind un renumit avocat în Peru. A trăit în selva peruană şi în multe alte ţări distincte. Şi-a început cariera la Naţiunile Unite, apoi a fost diplomat în ţări importante precum Germania, Statele Unite ale Americii, Cuba, China, Elveţia şi România, printre altele. Unele, aşa-numite socialiste, altele, ţări dezvoltate sau din Lumea a Treia. A vizitat 60 de state şi naţiuni de pe cinci continente. Această experienţă bogată este surprinsă în romanul său. Dincolo de formaţia sa academică, s-a remarcat în calitate de jurnalist şi fotograf, fiind un permanent şi fin observator al realităţii. Autor a mai multe cărţi de drept internaţional şi diplomaţie, a fost decorat de Regatul Belgiei, de Guatemala, Argentina şi Republica Federală Germania. De asemenea, a fost premiat de Institutul Economic European pentru volumul Dicţionar de relaţii internaţionale, iar recent a fost nominalizat la Premiul Palmer al Comunităţii Democraţiilor, ce onorează diplomaţii care au excelat în lupta pentru drepturile omului şi democraţie.
La recenta lansare a cărții, distinsul diplomat, Ambasador al Republicii Peru în România, a acceptat să răspundă câtorva întrebări în exclusivitate pentru BookMag:
Întâlnire în Paradis este un roman multistratificat. Poate fi citit ca o relatare jurnalistică, dar și ca un volum de memorialistică, poate fi un eseu istoric sau ficțiune contemporană. Cât de ușor – sau cât de greu – a fost să jonglați cu atâtea metode narative?
Am scris această carte în paralel cu alta, Relații internaționale moderne, care a apărut la Universitatea din Cluj. Practic jurnalismul de mulți ani, așa că sunt adeptul narațiunii directe, iar această poveste mi-a dat oportunitatea de a scăpa de corsetul stilurilor narative. Având o acțiune contemporană, cu personaje aproape reale, am vrut să ies din tiparele narațiunii clasice. Și deși această carte m-a solicitat mai mult, atât ca efort de cercetare cât și din punct de vedere al construcției narative, mi-a adus cele mai multe satisfacții.
Primul capitol este foarte frumos, cred că surprinde perfect esența personajului Carlos Herrera. Ați conturat întâi personajele sau acțiunea?
Am gândit întâi acțiunea, apoi personajele. Mirela exista deja, iar Carlos este prototipul tânărului sud-american care se duce în Statele Unite pentru o viață mai bună. Ce găsește un astfel de tânăr acolo sau cât de mult își valorifică șansele, depinde doar de el. Ceea ce i se întâmplă lui Carlos în Statele Unite este tot parte a tipologiei emigrantului – poți să ajungi victima justiției fiind la locul nepotrivit în momentul nepotrivit.
Unul dintre personaje – ambasadorul Peru la Havana – sunt chiar eu, iar faptele descrise în carte, respectiv deschiderea porților Ambasadei și negocierile purtate cu autoritățile cubaneze sunt reale. Deși un diplomat este, prin natura meseriei sale, obligat la discreție maximă, am putut include acest episod în carte, pentru că la vremea aceea s-a discutat destul de mult pe marginea sa.
Este evident că v-ați inspirat din multe situații reale, precum deschiderea Ambasadei de la Havana. Însă există și persoane reale care au căpătat, măcar parțial, un alter ego în romanul dumneavoastră?
Da, pe lângă acest episod, am inclus, în capitolul Clipa violetă, povestea unei mătuși foarte dragi, care a fost una dintre primele persoane din lume care au suferit un transplant cardiac și a fost pentru câteva clipe în moarte clinică. După multe insistențe mi-a povestit totul și am putut include în carte relatarea ei, dar atribuită personajului Carlos Herrera.
Cât și cum anume v-ați documentat despre închisorile comuniste din România?
Nu doar m-am documentat, le-am și vizitat. M-a impresionat foarte mult memorialul de la Sighet și cred că România face foarte bine că își păstrează intacte aceste amintiri. Ele sunt amintiri materiale, reale, care te feresc de greșeli asemănătoare în viitor și care trebuie păstrate vii. Am vizitat multe închisori, pentru că sunt și avocat. Am văzut și închisorile din Cuba și din multe alte țări din lume.
În final l-am perceput pe Carlos Herrera ca pe un învingător, nu ca pe un învins. Acesta este sfârșitul gândit de dumneavostră? A existat și o variantă alternativă, poate una în care Carlos și Mia se regăsesc și își trăiesc povestea de iubire?
Am preferat un final deschis, pe care să și-l scrie fiecare cititor. Asta ca un soi de omagiu față de un obicei de-al meu din copilărie: când nu îmi plăcea sfârșitul unei cărți, scriam altul, pe gustul meu. Așa, fiecare poate avea propria carte, poate extrage din final speranța sau resemnarea, neliniștea….fiecare cititor poate decide dacă personajul principal a supraviețuit sau nu.
Ce v-a rămas în suflet din perioada dumneavoastră românească?
Am văzut vreo 60 de țări și am trăit, perioade mai lungi sau mai scurte, în unsprezece țări. România are o cultură aparte, care se remarcă atât la nivel estetic (stilul arhitectonic neoromânesc, propria marcă de automobile, stilul vestimentar al femeilor ș.a.), cât și la nivel social – românii vor să comunice despre ei prin tot ce îi înconjoară – asta intră în contradicție cu nesiguranța pe care o resimt în exterior. Cred că personajul Mirela este reprezentativ pentru România – are multe calități, o imaginație și o inventivitate aparte, însă tot ce îi lipsește este dramul de încredere în forțele proprii. Până la final, ea reușește să îl capete, la fel ar trebui să facă și românii.
Ce urmează pentru scriitorul Ernesto Pinto – Bazurco Rittler?
Lucrez la un roman istoric, a cărui acțiune se petrece în secolul al XVI-lea în Peru și este despre o femeie temerară, care era mult înaintea epocii sale, dar care a fost ștearsă din cronici pentru că era prea avangardistă. A reușit să pună la cale primele expediții din Peru către Occident, cu ajutorul banilor soțului ei. Însă cutumele vremii nu permiteau femeilor astfel de acte îndrăznețe. Ea a murit uitată și a fost ștearsă din istorie. Are ceva din personajul Mirela din Întâlnire în Paradis.