Este evident că romanele istorice se pot împărţi în mai multe subtipuri, pentru că nimeni nu va încerca să judece Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, Julian de Gore Vidal sau Cei trei muschetari ai lui Dumas după aceleaşi criterii. La fel de evident este că fiecare dintre aceste subtipuri (sau subgenuri, ori cum vreţi să le spuneţi) se adresează altor categorii de cititori, diferite între ele prin vârstă, nivel de cultură şi preocupări.
Dacă la începuturile sale, romanul istoric a fost o formă de manifestare a romantismului (a se vedea Cocoşatul de la Notre Dame a lui Hugo sau opera lui Dumas) sau o combinare a manifestului romantic cu idealurile naţionaliste (îi avem în vedere, printre alţii, pe Walter Scott şi Henryk Sienkiewicz), în vremurile noastre au apărut alte modalităţi de folosire a informaţiei istorice, inclusiv în romane detective sau sentimentale.
Una dintre formele apărute pe la jumătatea secolului al douăzecilea – şi care continuă să se bucure de succes şi astăzi – este romanul istoric de instruire şi divertisment. O asemenea formă literară se adresează, în principiu, tinerilor – fără a exclude adulţii interesaţi de istorie. Ea combină informaţii precise (rod al unei documentări minuţioase, care foloseşte surse demne de încredere) cu o intrigă atrăgătoare.
Fără a fi răutăcios, cred că efortul de documentare – îndelungat şi costisitor – a făcut ca acest gen să nu aibă adepţi printre autorii români. Pe de altă parte, tocmai acest efort de durată a avut ca efect faptul că autorii de romane istorice din această categorie au încercat să-şi folosească la maximum cunoştinţele acumulate, şi au făcut asta plimbându-şi eroii prin mai multe cărţi, trecându-i prin aventuri succesive, făcând cititorii să colinde teritorii vaste din aceeaşi perioadă istorică.
În acelaşi fel a procedat Simon Scarrow. El şi-a propus – iniţial – să prezinte aventurile a doi soldaţi romani, Quintus Licinius Cato şi Lucius Cornelius Macro, care participau la ocuparea Britaniei, în anul 42 D.H., pe vremea împăratului Claudius. Succesul primului roman din seria Eagle (vultur – reprezintă stindardul legiunilor romane) l-a făcut să mai scrie încă patru cărţi cu acţiunea localizată tot în Britania. Apoi lucrurile au început să se complice, cei doi eroi au fost trimişi în Siria, să-l supravegheze discret pe guvernatorul de acolo (care însă îşi dă seama cu cine are de-a face). Şi ajungem astfel la acţiunea din romanul Centurionul.
Simon Scarrow a fost suficient de inteligent ca să-şi scrie cărţile astfel încât să poată fi citite independent. Deci nu-i nevoie să luaţi seria de la început, autorul strecoară în text (discret, ici, colo) câteva informaţii care să vă permită să vă daţi seama ce s-a petrecut anterior.
Bun… Cei doi prieteni sunt în Siria, îşi văd liniştiţi de treabă… dar lucrurile nu sunt deloc liniştite la graniţa răsăriteană a imperiului. Vecinul estic al imperiului roman este imperiul parţilor – care administrase Romei o înfrângere usturătoare cu vreo sută de ani înainte de evenimentele povestite în roman, nimicind o armată condusă de Crassus. Între cele două imperii existau state tampon – Armenia şi Palmira – în care diferite facţiuni (proromane sau proparte) încearcau să cucerească puterea, prin intrigi şi comploturi.
Povestea pe care ne-o oferă Sparrow începe cu o răscoală în Palmira. Unul dintre fii regelui – sătul să mai aştepte moartea naturală a tatălui său ca să ajungă la tron – încearcă să preia puterea. Regele se baricadează în fortăreaţa din oraş şi cere ajutor de la prietenii săi romani.
Guvernatorul Siriei consideră că i s-a oferit ocazia să scape de spionii Romei, aşa că îi numeşte pe cei doi eroi în fruntea unei mici forţe militare, o avangardă a armatei ce urmează să facă ordine în Palmira. Iar Macro şi Cato pornesc prin pustiu, ca să-l ajute pe regele client al Romei. Vor înfrunta rebeli palmirieni, vor pătrunde în oraş. Vor fi asediaţi, vor lupta din răsputeri, vor încerca să afle dedesubturile intrigilor şi comploturilor – adică, pe scurt, vor fi prinşi într-un vârtej de evenimente care vor ţine cititorul cu sufletul la gură.
În acelaşi timp, autorul va transmite cititorului – într-un mod foarte discret, foarte puţin didactic, dar eficient – informaţii despre modul în care luptau romanii şi parţii, despre viaţa în Orient în anul 50 D.H., despre istoria acelei părţi a lumii. Adică, aşa cum am spus la început, avem de-a face cu un roman istoric ce-şi propune – şi reuşeşte – să fie o lectură deosebit de plăcută, dar şi instructivă.
Să nu uităm un lucru important: filmul cu acelaşi nume – Centurion – nu are nici o legătură cu cartea (acţiunea acestuia se desfăşoară în Britania, cu vreo şaizeci de ani după evenimentele descrise în roman).