Franzen practică înverşunat exerciţiul de bază al limbajului literar. Scrii un roman ca să pui în scenă păreri greu de exprimat şi de demonstrat altfel în birocraţia intelectuală contemporană. Scrii un roman ca să oferi secţiuni şi mostre dintr-o societate, epocă, fără să te chinui cine ştie ce să impresionezi, să te dai mare artist nonconformist. Şi mai scrii roman aşa cum trăieşti: când inerţie, când intenţionalitate, când lene – iese doar cu ceva noroc, ceva onestitate, ceva oportunism-populist, teme la modă.
Schemă cu interiorul valizei: personaje şi linii de fugă tematice
Romanul de şcoală veche are ceva dintr-o epopee: e ca un cufăr imens în care înghesuim zei, idoli falşi, idei tâmpite, idei strălucitoare, personaje fără vlagă, eroi memorabili. Dacă ştii să scrii inteligent, restul e dureroasa formalitate a umplerii paginilor. Citiţi interviuri sau texte autobiografice ale lui Franzen şi veţi vedea că problema nu e niciodată cufărul propriu zis de teme, idei, personaje, ci travaliul călătoriei pur şi simplu. De aia, spune el, şi-a şi intitulat romanul Libertate, pentru că libertatea este mai mereu derivă, uneori profitabilă, alteori chinuitoare.
Am stabilit. Romanul nu e o oglindă pe care s-o plimbi pe marginea drumului. E un geamantan cât toate zilele. Ce are Franzen înghesuit acolo faţă de Corecţii. Simplu: în Libertate sunt înghesuiţi anii 2000, aşa cum în Corecţii stăteau anii ’90. Avem deci lupte grele geek-intelectual-nonconformist-din-greşeală versus rocker-plictisit-de-propriul-narcisism. Lupte (date în sinele aceluiaşi personaj) între femeia independentă, puternică şi casnica indiferentă. Între generaţia idealistă a părinţilor şi cinismul seren al tinerilor care fac afaceri cu armata americană. Avem dezamăgire cumplită de republicani, dar o privire nu chiar luminoasă înspre democraţi (romanul a fost scris înainte de venirea lui Obama, nu că asta ar fi schimbat ceva). Umorul nu lasă loc de fermităţi politice: Richard, starul nostru rock îşi rupe degetul la un moment dat în timp ce para o lovitură periculoasă cu un cărţoi al viitoare consiliere a lui Obama, Samantha Power.
Acelaşi Richard dă un interviu memorabil în care atacă, cu toată forţa şi frustrarea lui de rocker de succes mediu, consumismul gumelor de mestecat, gardul vopsit progresist al individualiştilor feroce. Mi-aş dori să văd astfel de interviuri cu staruri rock reale: “Cred că iPod-ul este adevărata faţă a politicii republicane, iar eu sunt întru totul de acord ca industria muzicală să iasă în faţă în privinţa aceasta şi să devină mai activă politic, să se ridice mândră şi să spună apăsat: Noi, producătorii de gumă de mestecat, nu vorbim despre dreptate socială, nu cerem informaţii corecte sau obiectiv verificabile, nu ne dorim muncă cu cap, nu suntem în favoarea unui set coerent de idealuri naţionale, nu vrem înţelepciune. Noi suntem pentru alegerea acelor lucruri pe care ne dorim NOI să le ascultăm şi ignorarea oricăror alte lucruri”.
Piesa de rezistenţă este personajul Patty, baschetbalistă de succes în tinereţe, casnică apoi, cu pauze de alcoolism, depresie şi câte altele. Ea este purtătoarea ideii forte a lui Franzen. În anii 90, lupta cu depresia încă era echilibrată, oamenii luptau luând prozac, făcând sex dezinvolt, redescoperind familia. În 2000, problema a fost tranşată: depresia e de fapt ea însăşi luptă pentru supravieţuire, este o chestie darwinistă, nu e o înfrîngere, e adaptare. Nu mai lupţi cu depresia. Lupţi alături de depresie împotriva restului lumii.
Franzen rămâne un tip al sclipirii antropologice. Observaţii de jumătate de rând rămîn imprimate mai ceva decât un studiu sociologic de 500 de pagini. Este atu-ul marilor scriitori care nu trebuie să demonstreze nimic, îşi delegă un personaj simpatic să emită axiomele. De exemplu observaţia că la New York e o combinaţie nebună de fete de treabă şi deştepte – mai toate venind cu aspiraţii nobile în oraş -, şi de băieţi netrebnici puşi exclusiv pe făcut bani. Cui îi pasă dacă nu e aşa?
Walter, soţul lui Patty, preia şi toate necazurile tocilarului din toate timpurile, şi noi sarcini lăsate baltă de eroii şi anti-eroii anilor 60: din greşeală ajunge inclusiv luptător anti-establishment deşi tot ce-şi dorea era să salveze pitulicea aurie cu banii unora care vroiau să facă minerit (povestea lobby-ului pentru extracţia cărbunelui este de-a dreptul aceeaşi pe alocuri cu aventurile de lobby în cazul românesc Roşia Montana). Walter este şi un soi de urmaş demn al lui Thoreau, filozoful veşnic doritor de retragere în natură şi periodic apucat de crize de mizantropie.
Nu iau personajele pe rând, Franzen face un soi de picaresc al ideilor, sunt zeci de linii care leagă Corecţii de Libertate. Este acum un scriitor de neevitat. Aşa că pregătiţi-vă de impact.