Fandomul este, în accepția cea mai generală, totalitatea fanilor. Fanii SF-ului, din moment ce despre ei vorbim acum și nu despre fanii lui Michael Jackson sau ai muzicii rock. Aici, însă, cu noțiunea de totalitate apare o problemă. Dacă ne luăm după zecile de mii și – acumulate în timp – milioanele de cărți SF tipărite de americani, am putea crede că avem de-a face, numai pe continentul lor, cu milioane de fani. Asta, în eventualitatea că l-am socoti fan pe oricine căruia i-a căzut o carte de acest fel în mână. La convențiile mondiale ale genului se adună însă doar o mie, poate două mii de participanți, la cele europene câteva sute. Fani adevărați, care scot din buzunar bani de bilete de drum, de hotel, de distracții specifice organizate cu prilejul unor asemenea întâlniri. Pe lângă ei mai sunt, firește, alte câteva mii care rămân acasă, din motive financiare, din interese personale sau din pură comoditate. În nici un caz sute de mii sau milioane, cât indică erupția de tiraje din lume. La noi, această erupție e mai domoală, ceea ce denotă că și degustătorii genului sunt infinit mai puțini. Nici nu e de mirare: în contextul general avem o limbă de circulație limitată.
Să convenim totuși că fani veritabili nu sunt toți cititorii de cărți SF, ci doar aceia pentru care genul reprezintă un modus vivendi. Cei dispuși să participe la o mișcare specifică, să se organizeze în cenacluri și cluburi, să-și încerce talentele în creații proprii, să alcătuiască publicațiile speciale numite fanzine – inițial șapirografiate sau tipărite, de la o vreme încoace difuzate în ediții digitale pe Internet. Primele cenacluri românești de anticipație au apărut în anii ’70 din secolul trecut, îndesindu-se precum ciupercile după o ploaie bună în deceniul următor. Dacă pentru faza inițială a acestei „mișcări“ specializate îl putem vedea jucând rolul omului din umbră pe Adrian Rogoz, cel interesat de dezvoltarea Colecției Povestiri științifico-fantastice, după dispariția subită a acestei tribune a SF-ului românesc (în anul nefast pentru gen 1974) mișcarea nu numai că nu s-a stins de la sine, dar chiar a proliferat spectaculos. A încăput pe mâna Comitetului Central UTC, cum spun criticii duri ai acestei perioade de complicată eflorescență fandomială. Și nu e greșit să se vadă în numeroase momente intervenția factorului politic, acesta din urmă interesat de controlul și „îndrumarea“ unei mișcări de tineret pe care o descoperea mai mult sau mai puțin întâmplător. Intervenția respectivă presupunea și o investiție financiară necesară organizării consfătuirilor anuale ale cenaclurilor și tipăririi Almanahurilor Anticipația, publicații masive, „centralizatoare“, pentru care cenaclurile singure n-ar fi avut de unde scoate, pe plan local, atâția bani.
E limpede că rezolvarea „de sus“ a unor probleme spinoase ale mișcării SF (mai ales sponsorizarea, cum am spune astăzi) își are partea sa bună și partea sa rea. Cine dă bani pentru deplasări în diverse colțuri de țară unde se organizează manifestări SF, pentru cazări și mese festive, formulează de regulă și pretenții, iar în epocă, ținând seama de sponsor, acestea nu puteau fi decât politice. Există de altfel documente din care reiese cu claritate că regimul comunist vedea și mișcarea „cenaclurilor de anticipație tehnico-științifică“ (formulă sub care SF-ul putea deveni acceptabil autorității politice în contextul „revoluției științifice“ din documentele de partid) subordonată ideologiei oficiale și constrânsă nemijlocit să servească obiective de care astăzi ne putem permite să zâmbim, precum cultivarea riguroasă a marxismului, a ateismului „științific“, a concepției despre lume și viață așa cum era înțeleasă aceasta de către diriguitorii epocii.
Dar despre un veritabil „pact cu Diavolul“ e, totuși, exagerat să se vorbească în cazul SF-ului românesc, chiar dacă exemple de complicități s-ar putea produce, iar o analiză aplicată asupra acestora ar fi cât se poate de interesantă. În mod paradoxal, numeroase scrieri de valoare publicate în ultima parte a secolului XX dezvoltă teme proprii mai degrabă SF-ului peren decât comenzii politice imediate. Până și pomenitele Almanahuri Anticipația, finanțate de UTC, scapă adesea de sub rigorile preceptelor ideologice formulate în preambulul lor, conținând texte fie traduse, fie autohtone, care nu numai că nu le servesc, dar chiar le contrazic și le persiflează. Lucrul acesta ne arată că pomenitele complicități cu factorul politic se exercitau nu doar într-o singură direcție, ci din ambele părți.