Şi tot ce-a spus când lângă el ajunse
A fost: “Tinere, cred că eşti pe moarte.”
Joyce Carol Oates a scris mai mult de 50 de romane şi a fost nominalizată de trei ori pentru Pulitzer aveam să aflu cu ajutorul prietenului google. Eu însă am făcut cunoştinţă cu ea abia odată cu romanul Mândra fecioară. Desigur, tot cu ajutorul prietenului virtual am citit câteva recenzii nefavorabile, romanul de mai sus ar fi pe rând: lipsit de originalitate (pentru că prea seamănă cu Lolita lui Nabokov), lipsit de implicare din partea scriitoarei, plin de expresii repetitive, cel mai prost roman al ei etc. Nu mi se pare. Sau, dacă acesta este cel mai prost roman, atunci abia aştept să le citesc pe cele bune.
Personajul principal, adolescenta Katya, gândeşte aşa cum gândesc majoritatea adolescentelor şi nu mi se pare deloc exagerat să spun că de la o anumită vârstă fetele îşi dezvoltă o anumită sensibilitate faţă de felul în care sunt percepute de către adulţii bărbaţi. Vor să placă, vor să deţină puterea, controlul – indiferent de clasa socială căreia îi aparţin. În plus, de cele mai multe ori, cele care în copilărie simt lipsa unui tată, lipsa figurii paterne – cum e şi 
Katya, îl vor căuta mai târziu într-un iubit care să le ofere siguranţă (şi nu mă refer acum doar la cea materială). Au în comun anumite caracteristici emoţionale cum ar fi: furie, încredere în sine foarte scăzută, frică de intimitate, confundă sentimentele de dependenţă cu cele de independenţă, frica de despărţire etc. Am observat fenomenul şi la unele doamne şi domnişoare din jurul meu, pe parcursul timpului.
Şi e clar că „mândra fecioară“ din cartea cu acelaşi nume are aceleaşi probleme. Încă din primele pagini aflăm că ea simte furie şi ranchiună împotriva celor care îşi cumpără lucruri scumpe pentru căminele lor scumpe, că este furioasă pe propria ei condiţie, pe mama ei, pe angajatorii ei. Apoi, tot pe la început, după ce îi face o vizită domnului Kidder, bătrânul artist care îi face curte – Katya cea lipsită de încredere în forţele proprii joacă teatru în speranţa că aşa îl va face pe domnul Kidder s-o placă.
„O mare parte a vieţii ei o reprezenta genul acesta de joc actoricesc semiprofesionist în faţa altor oameni – de obicei oameni mai în vârstă- prin care spera că o să-i facă s-o placă, o să-i facă să simtă că le era utilă, o să le smulgă o parte din putere, chiar dacă prin linguşeală“.
Domul Kidder, mult mai în vârstă decât Katya, fost tenor în tinereţe, o copleşeşte cu muzica clasică şi cu una dintre piesele pe care le interpreta chiar el cu mult înainte ca adolescenta să se nască, balada Barbarei Allen, un cântec popular scoţian vechi. Pe Katya, căreia îi plăceau Radiohead, Pearl Jam şi Nirvana, cântecul o emoţionează deşi ştie că dacă ar fi în compania prietenilor de aceeaşi vârstă cu ea ar strâmba din nas dispreţuitoare. Puteţi găsi cântecul în nenumărate interpretări, inclusiv făcând parte din coloana sonoră a multor filme (cel mai cunoscut este – pentru că tocmai am sărbătorit Crăciunul – filmul Colindă de Crăciun – oricare dintre variante). Eu l-am ales pe Bob Dylan cu înregistrarea din 1962. Domnul Kidder din carte o cânta pe la 1945 J.
Relaţia protejată-protector dintre Katya şi Kidder începe în momentul în care ea este desemnată în rolul mândrei fecioare a celui din urmă, rol pe care ea şi-l asumă fără să i se spună în ce va consta misiunea ei. Între timp îi pozează artistului în vârstă, care are grijă să o liniştească de fiecare dată când adolescentei i se pare că face un compromis cu ea însăşi. Reuşeşte să se joace cu mintea ei şi să o şantajeze folosindu-se chiar de vârsta sa şi acuzând dureri de inimă sau repetând că timpul pentru el a devenit mult mai preţios şi deci ea, aflată încă la începutul vieţii, este cea care trebuie să se supună fără prea multe explicaţii. Adolescenta simte uneori şi milă faţă de bătrânul cu picioare subţiri şi nebronzate, care contrastează cu propriile ei picioare musculoase şi arămii. Se simte puternică prin prisma tinereţii sale şi nu-şi dă seama că domnul Kidder se foloseşte exact de acest argument ca să o supună.
Katya este prinsă între nevoia de afecţiune, confirmarea că ea este cineva – că înseamnă ceva (senzaţii pe care doar artistul i le poate oferi) şi sentimentul că face ceva profund greşit, că se prostituează. Atunci când cedează, argumentul ei este mereu acelaşi şi îl oferă acelora care ar putea să o judece – deşi ea este cea care are nevoie de argumente cel mai mult fiind şi cel mai aspru procuror. Când Katya se luptă cu Kidder, se luptă cu toţi bărbaţii, inclusiv cu tatăl său care o abandonase pe când era încă doar un copil. Acesta este inclus fără menajamente în tabăra opusă, cea cu care mândra fecioară se confruntă de când i-au crescut cât de cât sânii: nu contrazici un bărbat. Dacă vrei să te iubească, n-o faci. Şi n-o face nici măcar atunci când trebuie să-şi îndeplinească misiunea. Apoi se îndepărtează fugind şi sărind pe picioarele ei tinere, puternice şi musculoase.