Filmul surd în România mută e o carte utilă. Cristian Tudor Popescu trece în revistă filme de propagandă din istoria României, le rezumă, le pune în context. Fără mari pretenţii filozofice sau de critic de film. Mijloacele de bază în propaganda cinematografică sînt enumerate cu răbdare, sînt interpretate fără volute inutile, deci avem de la CTP o carte didactică (jurnalistul ţine şi cursuri de film de ani buni, iar asta se vede mai ales în structura cărţii), nu un compendiu jurnalistic-stilistic cum ne obişnuise în ultimii ani.
Începuturile sînt rapid rezumate (de la filmele rasiste americane, la cele ale naziştilor sau ale sovieticilor). În România, adevăratul val cine-propagandistic a început după război. E adevărat, cu ajutorul oamenilor de film care-şi făcuseră mîna cu ceva palidă propagandă anti-bolşevică: Paul Călinescu, Jean Georgescu, Jean Mihali. Au trecut firesc la propaganda cu semnul invers din Răsună valea.
Fervoarea polemistului nu poate fi ştearsă complet. Rezumatele filmelor sînt pline de formulări dure, ironice sau măcar amuzante. Iar corespondenţele făcute ajung uneori în zone delicate: CTP vede de exemplu o corespondenţă propagandistică între hărţuirea chiaburului în anii 50 şi hărţuirea anticorupţie din anii 2000. Interesant, dar și hazardat. O analogie mult mai firească şi întărită cu multe exemple se face între calupurile publicitare de astăzi şi calupurile de propagandă din unele filme de acum 40-50 de ani.
Un merit important al cărţii apare în judecarea la rece a calităţii propagandei. Atunci cînd propaganda (cu sora ei estizantă, manipularea) e făcută subtil şi cu clasă trecem în zona artei valabile, a filmului mare. Titus Popovici e, în consecinţă, cel mai important personaj al cărţii lui C.T.Popescu şi este cîntărit cu unelte de înaltă precizie. Trecerea pe care marele scenarist o făcea de la propaganda rudimentară la manipulări din ce în ce mai subtile este urmărită foarte atent de autor. Valurile Dunării e analizat în oglindă cu celebrul Casablanca. Iar meritele lui Titus Popovici sînt şi de „meseriaş” al scenariului, dar şi de maestru al culiselor (el a refuzat-o pe Lica Gheorghiu, fiica-actriţă a lui Gheroghiu Dej şi a impus-o pe Irina Petrescu).
Un film cu o fată fermecătoare (Lucian Bratu şi Radu Cosaşu) despre o „pisi” comunistă, cum scrie CTP, e un soi de parodie a filmelor „ingineri” – mai toată critica l-a sfărîmat şi apoi a fost şi interzis de cenzură. CTP aminteşte de zvonul cum că Elena Ceauşescu ar fi cerut interzicerea filmului pentru că era geloasă pe farmecul Margaretei Pâslaru, dar îl sancţionează scurt: a fost un film pedepsit în primul rînd de oameni de film laşi care s-au văzut ridiculizaţi. Popescu e mai dur cu ipocriţii sistemului decît cu meseriaşii manipulatori.
O paranteză cu ingineri
Revenind la „filmul cu ingineri”, cred că e sectorul cel mai slab interpretat de CTP. Pînă la urmă acolo avem de-a face cu o încăpăţînată pledoarie pentru specialistul întors la munca de jos, pentru personajul dîrz şi bun, pionierul care colonizează ruralul sălbatic sau care luptă cu imposibilul tehnic, un cowboy la costum care merita ceva mai multă atenţie. Scheme 
narative rudimentare, intenții dur/propagandistice, dar şi o popularitate imensă și reală a filmului de gen. Un soi de optimism de hollywood roșu peste care C.T.Popescu trece prea ușor. „Inginerul” ca personaj-simbol în cinematografie (şi în literatură) merită numai el o carte întreagă. Inginerul – plecat cîndva ca un tînăr ambiţios din mediul rural şi întors apoi la rădăcini – e pînă la urmă principalul model simbolic (și social) distrus în ultimii 20 de ani. Oare de ce? Doar pentru forţa lui propagandistică anterioară? Să răspundem la aceste întrebări ar însemna să-l vindecăm de mizantropie pe CTP.
Şi apoi, nu este personajul „CTP”, cel compus de scriitorul şi jurnalistul Cristian Tudor Popescu, tot un soi de inginer sărac, cinstit şi preocupat de popor, de rădăcini, de simplu și frust? C.T.Popescu este inginer cu acte în regulă, îşi conduce Dacia veche cu mîndrie (sau o făcea pînă de curînd, nu l-am mai văzut în ultimii ani la volan, nu mai lucrăm nici unul în Casa Presei), şi-a pierdut mii de ore la televizor apărînd credinţe uneori lăudabile alteori pure capricii pamfletare, dar mereu afișînd o perspectivă a inginerului (elita) care se pune în pielea poporului. Personajul CTP chiar pare uneori smuls din filmele cu ingineri trecut, cu traumele de rigoare, în capitalism. O spun fără ironie, ci doar cu o reală dorinţă de a înţelege nu doar propaganda, ci şi propagarea ei în minţile subiecţilor acelui regim sau ai acestui regim…
C.T.Popescu refuză discuția cea mai interesantă poate și pentru că ar face atingeri prea puternice cu avatarul său public, „CTP” – asta e psihanaliza mea de cartier. Ca să adîncesc blasfemia, aş spune, că şi imaginea lui Ion Iliescu are multe în comun cu imaginea CTP. Nu la suprafaţă, nu stilistic, nu ca forţă retorică (deşi au fost amîndoi foarte eficienţi). Elementele de forţă sînt altele: dispreţul pentru averea prea-lumească, alianţa „cu poporul”, audienţa reală pe care au făcut-o şi o fac amîndoi, o mistică a modestiei etc. Cei doi au ajuns să se urască, i-au despărţit multe. Dar poate tot ce au mai bun în avatarurile publice se trage din matrice mai vechi decît am putea crede. Atît de profunde şi de subtile încît nu trebuie judecate, ci constatate.
Revenind
Găsim în acest volum formulări excelente (Titus Popovici a făcut „operaţii estetice” cu clasicii şi apoi cu istoria României), avem foarte bune sublinieri ale poziţiei lui Ceauşescu în probleme cheie ale cinematografiei, avem şi interpretări în pripă sau filme cruţate sau călcate prea repede în picioare. Avem abordări echilibrate ale unor capodopere precum Puterea şi adevărul. Dar rolul cărţii e unul de rememorare şi de provocare. Misiunea e îndeplinită, pe mine textele lui CTP m-au băgat rapid în şedinţă (şi pe youtube ca să-mi amintesc unele „faze”). Esenţial era ca propaganda să fie privită cu mai puţină ură şi mai multă atenţie. Procesul a fost demarat.