Încă din antichitate se ştia că nu există o formă ideală de stat, fiecare dintre ele având tendinţa de a degenera. Astfel, monarhia decădea în tiranie, aristocraţia decădea în oligarhie, democraţia degenera în anarhie… Într-un cuvânt, de la Platon încoace, oamenii s-au tot întrebat care ar fi forma ideală de stat şi cum ar putea fi împiedicată aceasta să degenereze în ceva ce ar fi fost, de fapt, opusul ei.
Veronica Roth îşi pune şi ea această înttrbare, iar răspunsul pe care încearcă să ni-l dea e sub forma unui roman. De fapt, al unui ciclu de romane, pentru că Divergent nu reuşeşte să epuizeze tema pe care şi-a propus-o autoarea. Iar noi, cititorii, găsim în acest lucru un motiv de bucurie – pentru că abia aşteptăm să citim urmarea acestei cărţi incredibil de reuşite şi de profunde.
Marea găselniţă a Veronicăi Roth este modul în care îşi prezintă ideile. Avem de-a face cu o distopie, cu un viitor al lumii în care lucrurile n-au mers deloc bine. A avut loc un conflict încheiat cu o catastrofă, iar societatea pe care o cunoaştem noi s-a prăbuşit. Oamenii au fost siliţi să se organizeze altfel şi vieţuiesc după reguli noi, stabilite de supravieţuitorii catastrofei. 
Eroina romanului – Beatrice Prior – a ajuns la 16 ani şi, conform regulilor, este supusă unui test psihologic, în urma căruia i se stabilesc abilităţile şi înclinaţiile. Dar testul are doar o importanţă simbolică, pentru că în realitate primează liberul arbitru: fiecare poate alege după voia sa, fiecare e răspunzător pentru propria-i soartă. Şi ce trebuie să aleagă fiecare adolescent care a împlinit 16 ani?
Facţiunea în care va trăi de acum încolo, adică modul în care va acţiona în societate. Pentru că, în urma catastrofei, oamenii au decis că aceasta a putut avea loc doar pentru că ei înşişi nu au dat dovadă de responsabilitate. Unii dintre ei au considerat că societatea s-a prăbuşit din cauza minciunilor, alţii au crezut că egoismul a fost principala cauză, în timp ce mulţi au fost convinşi că laşitatea e cea vinovată. Asta nu a însemnat că n-au existat alţii care au fost siguri că agresivitatea omenească a dus la prăpădul ce-a nimicit lumea. Bineînţeles, au fost destui cei care au fost siguri că totul s-a petrecut din cauza prostiei omeneşti.
Ca urmare, în lumea postapocaliptică, supravieţuitorii s-au grupat în facţiuni, fiecare dintre acestea favorizând dezvoltarea unei anumite virtuţi – virtute menită să înlăture ceea ce ei considerau a fi cauza catastrofei. Astfel, cei care detestau minciuna au alcătuit facţiunea Candoarea (cultivând o sinceritate deplină), cei care învinovăţeau egoismul s-au reunit în Abnegaţia, facţiunea celor altruişti, adversarii laşităţii s-au strâns în Neînfricare – grupul celor de-un curaj fără limite -, adversarii agresivităţii au alcătuit facţiunea Prieteniei (alcătuită din cei paşnici), iar cei care acuzau prostia de necazurile omenirii s-au adunat în facţiunea Erudiţia, care considera că studiul şi cunoaşterea sunt singura modalitate de a scoate omenirea din impas.
Soluţiile găsite par logice şi potrivite unui scop nobil. Sigur, există şi oameni care nu-şi găsesc locul în nici o facţiune – sau care au fost înlăturaţi din facţiunile existente: Divergenții. Despre ei nu se prea vorbeşte şi nimeni nu ştie cu precizie cum supravieţuiesc…
Eroina noastră – o fată obişnuită, ai cărei părinţi fac parte din Abnegaţie (şi care o învăţaseră că oamenii trebuie să fie altruişti) – se supune testului – şi descoperă, cu uimire şi repulsie – că nu îndeplineşte condiţiile pentru a face parte dintr-o facţiune. Adică este un individ divergent – o persoană care nu reacţionează întotdeauna conform regulilor unei anumite facţiuni, o persoană care tinde uneori să se comporte ca şi cum ar aparţine unei anumite grupări, iar alteori ca şi cum ar face parte din alta. Beatrice află că asemenea persoane sunt considerate antisociale şi i se recomandă să-şi ascundă adevărata stare.
Drept urmare, atunci când i se oferă posibilitatea de a-şi alege facţiunea în care să trăiască şi să acţioneze, alege Neînfricarea. Se va pomeni într-o lume aspră, în care altruismul nu avea loc, în care curajul şi rezistenţa fizică (dar, mai ales, cea psihică) sunt singurele care contează… Ba nu, nu numai acestea, ci şi supunerea orbească faţă de conducători.
Treptat, Beatrice – care îşi luase un nume nou intrând în Neînfricare şi se numea Tris – începe să se întrebe dacă facţiunile erau ceea ce credea ea că sunt, începe să se întrebe dacă societatea în care trăia era mai bine organizată decât cea care sfârşise într-o catastrofă…
Veronica Roth a reuşit să ne facă să medităm la teme importante şi interesante – dar numai atunci când acţiunea trepidantă şi captivantă a romanului său ne permite să medităm. Meritul principal al cărţii este că ne arată că fiecare dintre noi are o responsabilitate, că lumea este un mecanism complex, alcătuit din piese aparent insignifiante, dar care sunt, în realitate, deosebit de importante – şi a reuşit să facă acest lucru simplu, prin intermediul gândurilor unei adolescente naive, plină de intenţii bune, altruiste.