Un tip a definit rîsul ca un soi de mecanică suprapusă peste real. Iei o schemă reducționistă a tipurilor umane, de exemplu, și o trîntești peste o viață în continuă mișcare și obții o adunătură de caractere, clișee: procesul rezultat ar fi rîsul. Ilf și Petrov, eroi ai unei epoci extrem de frămîntate au observat esența mecanismelor politice, economice sociale a lumii din jurul lor. Faptul că esența asta era și comică e doar o chestiune de detaliu. Glumesc, dar nu în totalitate. Așa zisul real nuanțat și complex era de fapt o sumă de scheme ușor demontabile – simpla lui inventariere provoca rîsul ca formă de revelație, dar și ca apărare față de frica deconspirării.
Ilf și Petrov rîd în aceeași manieră și de americani și de sovietici. Descriu cu acuratețe ce fac oamenii în mod obișnuit și apoi plonjează cu marile subiecte etice, politice, filozofice în păienjenișul cotidian. Descrierea îndatorării americanului de rînd (în America fără etaje) pentru obținerea unui înalt standard de viață îți dă fiori prin realism. Rîsul e opțional. Uimirea vine din actualitatea probelemelor după un secol de evoluție a lumii. În lumea din 1001 de zile sau Noua Șeherezadă, cartea pe care v-o propun acum (dar și din capodoperele care i-au făcut clasici), esențial nu e împrumutul și standardul de viață american, ci participarea totală la marele teatru sovietic.
Culegerea de povești, schițe, parodii etc. chiar are aerul unei biblii a rîsului, cu tot felul de mărturii, interpretări, 
cîntări ale visului sovietic. Cea mai eficientă formă de rîs e să ciocnești poveștile unor mari lumi/culturi. Așa fac Ilf și Petrov cu Omul invizbil al lui Wells, în nuvela O personalitate luminoasă. Un biet funcționar se dă cu pistrulin, o substanță inventată de savantul nebun al orașului Pișceslav, și devine invizibil. Brusc apar problemele: omul invizibil vrea sa-și păstreze locul de muncă, iar sindicatul trebuie să recunoască faptul că poate să-și facă munca și fără corp numai că nu are ce face cu banii pentru că nu are nevoie de mîncare, neavînd corp… O problemă și mai gravă e că toți cetățenii se simt intimidați de prezența invizibilă a cetățeanului Filiurin și nu mai au tupeul să fure, să înșele, să vorbească pe ascuns. Filiurin ajunge un supererou al orașului. Situațiile sunt de un comic infernal, trimiterile și intuițiile la haosul supravegherii și al denunțului sunt infinite. Îi pui pe Ilf și Petrov de/o parte, pe Bahtin de cealaltă parte și ai vechiul testament al rîsului sovietic. Partea practică și partea teoretică.
Același procedeu e folosit cînd iau schema din O mie și una de nopți și o adaptează la viața unei fabrici în care un director, Fanatiuk, îl îndepărtează pe altul, Sataniuk, și vrea să-i zboare și pe oamenii de încredere ai adversarului. Tovarășa Șeherezada Feodorovna Șaitanova, și ea pe lista de disponibilizați, preia situația și începe să-l vrăjească pe Fanatiuk cu povești, ca să amîne momentul concedierii. Finalul e perfect realist, nu vi-l spun.
Și Robinson Crusoe ajunge pe masa de operație propagandistică. Unui romancier i se comandă rapid un Robinson sovietic. Un Robinson care să aibă lîngă el și un secretar de partid, și un activist, eventual și o tovarășă care să strîngă cotizația. Și poate valul naufragiului să aducă la mal și o masă de ședințe, și un dulap în care să se țină documentele lui Robinson. Și aventura lui Crusoe sovietic continuă…
O altă obsesie a celor doi autori se întemeiază în jurul parvenitismului scriitorului. Ajung la un moment dat să imagineze și un articol dintr-un Ziar Financiar în care apare o creștere a bursei de poezie înainte de marea sărbătoare de pe 7 noiembrie. În multe bucăți din această culegere apare caracterul scriitorului parvenit care alimentează liniile festive și de propagandă.
Eroul invizibil de care vă spuneam mai sus este la un moment dat urmărit de un escroc care vrea să-l discrediteze. Arma cea mai puternică împotriva bietului erou pur și nevinovat se dovedește a fi bîrfa și bășcălia care culminează cu un proces. Excrocul răspîndise zvonul că omul invizibil ar fi făcut un copil cu proprietara la care stătea. Ilf și Petrov despart clar comicul, treabă serioasă, de atacul la persoană, pamflet sau bîrfa ucigătoare. Comicul e o descriere critică a sistemului, bășcălia e doar o armă prin care cetățenii se distrug eficient și crud, conservînd sistemul.