Jeffrey Eugenides, autorul acestei cărți, Intriga matrimonială, un roman de dragoste mai straniu, a luat Premiul Pulitzer în 2003 și este mult apreciat de critica literară de prestigiu. Chiar și Jonathan Franzen îi recunoaște talentul și felul în care tratează complicațiile vieții interioare ale celor care se îndrăgostesc și pentru care dragostea devine ceva ce-i face să se analizeze și să se cunoască mai bine. Asta pentru că dragostea duce la introspecție, la comparații, la frământări, speranțe și dezamăgiri pe care cu greu le integrăm în sinele nostru. Până la urmă, personajele cărții rămân ancorate în propriile gânduri despre propria viață.
Să fie oare iubirea tot ce aranjează mintea într-un echilibru și acceptare calmă sau este ea ceva care tulbură și îngreunează stabilitatea unor certitudini pe care le dorim, dar pe care le vedem cum se năruie, tocmai pentru că mintea noastră nu vrea să stea pe loc? Acest lucru ne face să înțelegem de ce ne schimbăm, de ce mintea și sufletul celui ce crede că iubește are atâtea cotloane și ferestre care se deschid când nu te aștepți.
Pe scurt, sunt în carte trei personaje dintre care unul este o tânără dornică de viață, echilibrată, fără complexe și bine anturată de părinți. O fată care pare robustă psihic și pragmatică 
într-ale vieții, dar care cade în mrejele unei relații bizare, căci alege drept iubit și soț un personaj complicat, tulburat interior nu în sensul binelui, ci chiar al patologicului. Și nu bolnav fizic, de ceva ce trece. Ci bolnav psihic. El speră la această iubire gândind că iubirea este salvatoare pentru că „la început te combinai cu o fată pur și simplu pentru că ți se înmuiau picioarele când o vedeai. Te îndrăgosteai și erai gata să faci orice, numai să nu-ți scape. Și totuși, cu cât te gândeai mai mult la ea, cu atât o cunoșteai mai puțin. Speranța lui era că dragostea trece peste orice diferențe“. Dar, se dovedește că nu este așa. Celălalt bărbat din preajma fetei este cu totul altfel. Nu mai simplu, dar altfel. El va fi însă necesar minții ei, iar ea necesară minții lui, astfel că relația aceasta îi va face să se descopere pe ei înșiși.
Veți vedea în această carte ceea ce este important și anume faptul că indiferent de ce și pe cine iubim, iubirea sau cel puțin atracția față de cineva ne schimbă mintea și sufletul, devenind treptat și deloc definitiv altcineva. Și asta deși știm că tot noi suntem. Ne definim prin relații și foarte mult prin relațiile intime care vin peste noi la o vârstă la care nu mai suntem chiar necopți.
Aici mi se pare că a reușit autorul să ne facă să însoțim personajele și să vedem cât de întortocheate sunt drumurile care duc la cunoașterea de sine și cât de lungi și de neoprit sunt aceste căi. Onest vorbind, ele nu se opresc, ni se sugerează de către autor, decât odată cu viața. Inutil să ne punem întrebarea „cum am ajuns aici ?“ sau „de ce este așa?“, odată ce suntem prinși în asemenea gânduri.
Cartea este o descriere a drumului sinelui prin îndrăgostire, iubirea fiind calea principală. Dar spre el merg și drumuri mai mici, mai scurte, prin relațiile pe care le avem cu cei din jur, cu cei pe care îi numim ceilalți. Ei sunt însă în culise, căci pe scenă rămân doar cei trei.