Când am citit Un roman rus de Emmanuel Carrère, m-a uimit modul în care autorul a pus pe tapet relația cu mama sa, viața lui amoroasă, angoasele, temerile, secretele de familie și cele mai intime gânduri ale sale. Mi-am zis că e nu doar un scriitor curajos, ci un om care a ajuns la pace cu sine, chiar dacă prețul plătit a fost uriaș.
Și după atâta vreme, tot nu știu ce fel de scriitor e Carrère, de ficțiune sau de nonficțiune? Fiecare dintre cărțile sale pornește de la un amănunt biografic personal și crește într-un univers real, în care ficționale sunt doar mici detalii.
Acum am petrecut câteva ore în compania titlului Alte vieți decât a mea, o carte care a și fost ecranizată și pe care aș recomanda-o fără ezitare oricui a pierdut pe cineva foarte apropiat, oricui a avut o rudă sau un prieten răpus de cancer sau în împrejurări implacabile. „În această carte este vorba despre viață și moarte, despre boală, sărăcie lucie, dreptate și, mai ales, despre dragoste. Și totul este adevărat“, spune autorul.
La interval de doar câteva luni, scriitorul a fost martorul a două evenimente sfâșietoare: moartea unei fetițe – trăită de părinții ei și moartea unei femei – trăită de soțul și copiii lor.
Micuța Juliette, în vârstă de doar patru ani, a fost una dintre victimele necruțătorului tsunami care a lovit Sri Lanka în 2004. La vremea aceea, scriitorul și iubita sa erau în vacanță, împreuna cu copiii lor, tocmai în acea țară, însă într-o zonă protejată de valul ucigaș. E martor tăcut și împietrit de durere la suferința devastatoare a părinților fetei, Delphine și J
érôme, care anulează cu totul criza lui de cuplu. Tragedia se dizolvă în iubire, căci la finalul poveștii despre moartea micuței Juliette, relația dintre Emmanuel și iubita lui Hélène cunoaște renașterea.
În același timp, acasă, în Franța, sora Hélènei, tot o Juliette, are o revenire a bolii cumplite care o macină din adolescență, iar viața ei se apropie de sfârșit. Drama aceasta, mai apropiată, este decantată de autor în mai multe registre, astfel că el dă pe rând voce persoanelor care au simțit cel mai acut pierderea Juliettei. Surpriza vine de la Hugo, un judecător coleg cu Juliette, care i-a împărtășit nu doar pasiunea pentru dreptate (sunt absolut halucinante pasajele cu spețe despre supraîndatorații la bănci, în care veți recunoaște, probabil, tot atâtea scenarii din România de azi), dar și istoricul medical, ambii suferind de cancer în adolescență.
Cele două destine frânte, cele două povești devoalate sunt pentru scriitor căi ale unei schimbări interioare profunde. „De șase luni mă așez, de bunăvoie, în fața computerului câteva ceasuri pe zi, scriind despre ce îmi este mai frică pe lume: despre ceea ce înseamnă moartea unui copil pentru părinții lui, a unei tinere femei pentru copiii și soțul ei. Viața m-a făcut martorul ambelor nenorociri, una după alta, și m-a însărcinat, sau cel puțin eu așa am înțeles, să depun mărturie. (…) Fericirea nu o poți aprecia decât retrospectiv. Îți zici: fără a-mi da seama, pe atunci eram fericit. (…) Acum îmi place ceea ce îmi oferă soarta, nu am cine știe ce merit în bunătatea pe care mi-o arată și întreaga mea filosofie se reduce la cuvintele «Măcar de-ar ține!». Ah, să nu uit: prefer ceea ce mă apropie de ceilalți decât ceea ce mă face diferit. Și-asta e o noutate.“
Mai multe detalii vă oferă chiar autorul, aici: