Artă întunecată

În 2003, la acceptarea medaliei din partea Fundaţiei Naţionale pentru Carte pentru contribuţia remarcabilă la literatura americană, Stephen King a atras atenţia asupra diviziunii culturale  „dintre aşa-numita ficţiune populară şi aşa-numita ficţiune literară“. Acordarea medaliei „unuia ca mine“ i-a stârnit speranţa că „pe viitor lucrurile nu fi neapărat aşa cum au fost dintotdeauna. Se pot clădi punţi de legătură“.

Dacă Oscar Wilde, Bram Stocker şi Mary Shelley sunt socotiţi autori din seria aşa-numitei ficţiuni literare, atunci King s-a tot implicat în clădirea punţilor de legătură încă din acea seară. Trama din Duma Key, înspăimântătoare în sine, dar menită să aducă plăcerile groazei vastului public cititor al lui King, ar fi putut să fie schiţată pe reversul romanului Portretul lui Dorian Grey, de Oscar Wilde, o analiză înfiorătoare a magiei artei. Sunete sinistre, vampirice poate, se aud de sub temelia casei în jurul căreia se desfăşoară povestea din această carte, în vreme ce naratorul face greşeala de a dezlănţui forţe răuvoitoare pe care nu le poate ţine sub control.

Edgar Freemantle e un fost şef de şantier care s-a mutat în Florida după ce şi-a pierdut braţul drept într-un accident la locul de muncă. Bărbatul urmează sfatul unui psiholog şi se mută pe o fâşie pustie, în mijlocul „brăţării fermecate de insule de pe coasta de vest a Floridei“, unde se apucă de pictură. Acolo se instalează într-o casă mare, se împrieteneşte cu vecinii şi admiră frumuseţea naturii, care îi inspiră un nou hobby pacientului aflat în recuperare. Spre mirarea lui Edgar, toată lumea rămâne cu gura cascată în faţa picturilor lui. Criticul de artă din localitate îl declară „un adevărat artist al stilului primitiv american“. Proprietarul galeriei îl asigură că acesta e un compliment.

La fel ca în romanele sale recente, între care şi Dreamcatcher şi From a Buick 8, King se inspiră din anumite elemente ale accidentului de maşină pe care l-a suferit în Maine în 1999, când un şofer neatent de camion i-a zdrobit şoldul, coastele, coloana şi cam totul pe lângă (atât în povestea sa, cât şi în cea a lui Freemantle, e vorba de o camionetă Dodge). Prima parte din Duma Key urmăreşte durerea frustrantă a lui Edgar şi pierderea memoriei, vizitele la psihologi şi tulburarea vieţii sale casnice. Când devine violent, soţia intentează divorţ, lăsându-l doar în tovărăşia unei păpuşi care face parte din programul său de controlare a furiei, însă până şi aceasta pricepe, în „trupul ei flexibil şi idiot“, când Edgar e lovit de o amnezie temporară. Duma Key e străbătut de un curent scatologic constant; până şi în momente mai bune, Edgar e predispus la remarci de genul „poţi să îndrumi o curvă spre cultură, dar nu poţi s-o faci să gândească“.

Subiectul paranormal intervine destul de devreme, când artistul îşi dă seama că a introdus într-o pictură imaginea logodnicului fiicei sale, deşi nu l-a văzut niciodată. Ulterior, dându-şi seama de capacităţile sale creatoare, le foloseşte pentru a-şi vindeca prietenul şi vecinul din Key, Wireman, un alt personaj cu un trecut dureros. Wireman are grijă de bătrâna Elizabeth Eastlake, proprietara casei lui Edgar. Numai ea cunoaşte adevărul din spatele misterioaselor murmure care se aud din subsolul casei şi al apariţiilor fantomatice de la orizont.

Cititorilor care se vor grăbi să devină creduli la intrarea pe tărâmul supranaturalului le va veni mai greu să facă acelaşi lucru atunci când se vor confrunta cu primirea de care se bucură picturile lui Edgar, după ce acesta e convins să le expună la Galeria Scoto. Freemantle e cu siguranţă un pictor „aşa-numit popular“: până şi trecătorii sunt profund afectaţi de lucrările lui. Pentru cei care-şi pot permite, „Pasul 1 e să-mi spui cât vrei pe tabloul acela… Pasul 2 e că eu îţi completez cecul“. Pentru alţii, precum credinciosul şofer comisionar Jack, răspunsul e şi mai simplu: „Nene, picturile astea sunt nemaipomenite!“. Dificultatea evocării magiei artei grafice care nu poate fi văzută i-a derutat pe mulţi scriitori înaintea lui King. Respingând elogiile cu care e întâmpinat, Edgar îşi desconsideră picturile, declarându-le „Dalí reîncălzit“, dar e greu să pui de acord această comparaţie cu descrierile a patru lucrări recente, „cele pe care am ajuns să le consider mixturile mele de amurg. Uneia i-am adăugat o cochilie de nautil, alteia, un compact disc pe care e tipărit cuvântul Memorex (cu soarele strălucind roşu prin gaură), iar celei de-a treia i-am pus un pescăruş mort pe care l-am găsit pe plajă, ridicându-l doar la dimensiunea unui pterodactil. Ultima era cu stratul de pământ de sub casa mea, reconstituit dintr-o fotografie digitală“.

Trama din Duma Key e labirintică, deşi mult prea lungă, cu morţi care sunt legate supranatural şi cu apariţia unor zombi în sufragerie, dar caracterizarea e superficială. Edgar nu se prezintă ca un personaj simpatic, iar Wireman e pe cât de antipatic poate fi un bărbat care-şi presară conversaţia cu expresii în spaniolă şi cu citate contagioase din piese rock ’n’ roll şi care vorbeşte despre sine la persoana a treia. Wireman – şi apoi şi Edgar şi Jack – depune o cantitate uriaşă de energie emoţională pentru îngrijirea lui Elizabeth Eastlake, însă cititorul tot n-are cum să observe în ce constă farmecul acestui personaj. După ce bătrâna moare când Edgar începe să-şi expună picturile, lăsându-i moştenire bunuri de 80 de milioane de dolari lui Wireman, acesta vine cu o propunere: „Deci ce zici? Hai să ne combinăm averile“. Edgar dă din colţ în colţ cu agerime, răspunzând: „Simon şi Garfunkel, 1969… nu mă pot hotărî acum“.