Nu este inutil să spun că Teru Miyamoto este unul dintre cei mai mari scriitori niponi contemporani. Cartea de față ne convinge cu ușurință. Nu vreau să-l asociez stereotipurilor legate de „niponitate“ pentru a susține frumusețea romanului lui, ci mai degrabă să arăt cât de profund și de banal este subiectul cărți, care luate împreună dau un farmec care depășește spatial și timpul.
Romanul Brocart de toamnă este o succesiune de scrisori ale unui cuplu care după zece ani de la divorț începe să se cunoască, într-un registru al onestității în care femeia și bărbatul vorbesc deschis, cumplit de deschis despre ei, despre despărțire și despre ce li s-a întâmplat după ce viețile lor au luat drumuri diferite. 
Într-una dintre scrisori, Yasuaki, fostul soț, îi scrie lui Aki, fosta soție, că a trăit „o poveste amororoasă, așa cum sunt toate poveștile banale despre un bărbat care întâlnește o femeie“. Desigur că el se referă la trecut, la un trecut care nu l-a părăsit când își iubea soția și trăia cu ea.
Partea ciudată a cărții este faptul că despărțirea creează un zid între cei care s-au iubit și că dacă acest zid nu exista, poate că relația nu se termina, pentru că Aki scrie într-o scrisoare că a ajuns la concluzia că „relația noastră nu poate fi reluată, chiar dacă nu m-ai dat complet uitării“. Ce se întâmpla dacă ar fi vorbit? Dacă și-ar fi spus sincer prin ce treceau ei sufletește? Dacă fiecare dintre ei depășea orgoliul, gelozia și nu lăsa ca relația lor să fie „un vas de sticlă făcut țăndări”?
Asistăm în carte la un sentiment ciudat: foștii soți se apropie unul de altul, se dezvăluie fără rezerve, dar acest lucru se produce pe fondul unei senzații sigure că întoarcerea este imposibilă. Dar, dacă ar fi vorbit, poate nu ajungeau la această separare? Poate că găseau o cale de a nu se despărți. Nimic nu e sigur și totuși sigur este că „trecutul este o temelie a prezentului care devine puntea de legătură dintre trecut și viitor”. Acest lucru nu s-a întâmplat. Ei, cei doi foști soți, nu și-au dat seama de asta și de aceea relația nu mai putea fi reluată.
Tonul lui Aki este realist, odată ce a înțeles că deși sunt atât de apropiați după ce și-au scris lungi scrisori, ea știe că „a vorbi despre lucruri ce nu mai pot fi reparate înseamnă văicăreală“.
Ceea ce nu luăm în considerare este faptul că ne schimbăm. Și, întâlnirile, chiar dacă sunt oneste, sincere, covârșitor de emoționante, au loc între oameni care nu mai sunt aceiași. Tatăl lui Aki i-o spune: „Oamenii se schimbă. Ciudate ființe…se schimbă de la oră la oră, din minut în minut“.
Efortul lui Aki este legat de întoarcerea la acea Aki din momentul despărțirii fără a vorbi. Ei îi vin stările emoționale, dar fără vorbe, pentru că vorbele n-au fost să fie. Atunci ea se încăpățânează să-i scrie scrisori fostului iubit, fostului soț, pentru că așa avea „impresia că se întoarce la starea de spirit de acum zece ani“.
Și, totuși, Aki crede că „viața nu poate fi exprimată prin formă sau culoare și cu atât mai puțin prin cuvinte“. Nu te pun pe gânduri vorbele ei, o femeie care nici măcar nu încercase să vorbească?
O fi Teru Miyamoto japonez, dar cine, chiar dacă nu este japonez, nu a avut o iubire trădată, cine nu s-a despărțit mânios și tăcut sau vorbind ce nu trebuia, ceva ce nu ajungea la resorturile intime ale ființei?
Romanul acesta este ciudat: ce bărbat și ce femeie s-au despărțit și au devenit mai apropiați după ce s-au despărțit – să nu uităm cei zece ani -, constatând amândoi că relația este imposibilă? Putem considera romanul și ca o pledoarie pentru ne-grabă: nu pleca, mai stai, vorbește fără a gândi împăcarea, doar vorbește, cine știe ce se va întâmpla?