Când am văzut volumul Românii, un viitor previzibil? mi-am zis: iată o carte a unui autor care are curajul să vadă ce este cu românii, cum cred ei că sunt, ce atribute pozitive și ce atribute negative consideră ai că-i caracterizează și la ce aspiră ei. O temă dificilă, pe care o abordezi știind că vei fi afirmat poate, dar și contrazis.
Cercetarea lui Dorin Bodea se vrea cu o viziune largă, apelând la ceea ce s-a mai scris despre români, dar și la concepte care explică percepția de sine a unui grup mare și percepția 
grupului mult mai mare în care acest grup se înscrie. Românii sunt grupul mare, eșantionul este o parte a acestui grup. Aici, chiar autorul menționează limitele metodologice ale cercetării lui. Eșantionul este mare (1132 subiecți chestionați), dar ei reprezintă mediul urban, peste 90% dintre participanți au studii superioare, ponderea mare a eșantionului sunt femei, peste 50% dintre participanți au între 20-25 de ani, iar geografic vorbind , Transilvania este supra dimensionată. Totuși, cu aceste considerente putem vorbi despre români, despre resursele lor, despre limitările lor și despre aspirațiile lor, ca în final, autorul să contureze o magie a onestității și un mit al inteligenței, la noi, românii.
Chestionaul aplicat este complex, el conținând caracteristici culturale cu un repertoriu amplu: 80 de atribute, un sistem de valori cu 60 de valori și o scală de integritate.
Uneori datele obținute de autor se suprapun pe impresiile cititorului, ca atunci când selful românesc se definește, e drept, parțial prin atribute pozitive: spiritul de familie și ospitalitatea, libertatea și independența, inteligența, creativitatea. Dorința de schimbare și criticismul, dar și prin limitări sensibil acceptabile ca dorința de a fi șef, tendința la bârfe și invidie, fatalismul, pasivitatea și tendința de a lua lucrurile personal. Cine nu poate fi de acord cu aceste rezultate? Cine, care are experiență socială nu s-a întâlnit cu oameni care se vor șefi, pe care-i roade invidia și dorința de putere sau care la orice critică reacționează ca la un afront personal?
Poate că cel mai convingător lucru, care apare ca un leitmotiv în discuțiile românilor despre ei, este triada fatalism – pesimism – resemnare pe care autorul o discută apelând la mituri ca Meșterul Manole sau Miorița.
Cine nu poate accepta că aspirațiile românilor, care se manifestă mereu în discuții, talk-show-uri și emisiuni TV, nu sunt cele legate de comportamentul civilizat, integritate, deschidere către învățare, perfecționism – superficialitatea pare să fie o trăsătură generală a românului -, colaborare și cooperare – aici orgoliile distrug orice punte de acceptare a celuilalt -, siguranța și stabilitatea, generate de ideea că haosul românesc a pus stăpânire pe toți.
Ce nu merge la noi? Este simplu și cred că nimeni nu poate nega: nu ne sacrificăm, nu avem simț civic, nu respectăm regulile și nu dorim perfecționismul. Mi se pare că așa este. Dar, mă întreb dacă aceste limite nu sunt întărite de media, prin lipsa de criticism, prin dorința de a nu jigni poporul, din respectul nemărturisit față de narcisismul nostru, combinat ciudat, foarte ciudat, cu complexele de inferioritate care se alină prin excepționalismul nostru: suntem mai buni ca alții și suntem inteligenți. Nimeni nu-și pune problema ce facem cu inteligența noastră. Sau așa se pare, lăsând deoparte cât de aiurea ne merge și câd de nepăsători suntem.
Cartea poate pune pe gânduri pe cei care lucrează în resursele umane, pentru că majoritatea angajatorilor au de-a face cu tineri, urbani, cu studii superioare, deci exact ceea ce compune eșantionul autorului.