Naghib Mahfuz (1911-2006) a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1988, fiind primul autor arab pe care Academia Suedeză l-a onorat cu această distincție – „Pentru operele sale bogate în nuanță, caracterizate deopotrivă de un realism clarvăzător și de ambiguitate evocatoare”.
Cea mai importantă scriere a sa este Trilogia Cairoului – o lucrare monumentală alcătuită din volumele O plimbare prin palat (1956), Palatul dorinței (1957) și Strada Zahărului (1957). Trilogia Cairoului îl face cunoscut pe Naghib Mahfuz în întreaga lume arabă și îl consacră drept cel mai mare scriitor al literaturii egiptene moderne.
La fel ca și Salman Rushdie, Naghib Mahfuz s-a aflat pe „lista neagră” a fundamentaliștilor islamiști, fiind un ferm susținător al libertății de expresie. În 1994, la 82 de ani, scriitorul a fost înjunghiat de doi islamiști egipteni. A supraviețuit tentativei de omor, dar a rămas parțial paralizat.
„Un roman luminos…Magia și misterul unui Egipt adus la scară umană.” (New York Times Book Review)
Apărută în traducerea de excepție din limba arabă a lui Nicolae Dobrișan, O plimbare prin palat recreează o perioadă foarte tulbure din istoria Egiptului modern – emanciparea sa de sub ocupația britanică –, urmărind efectele pe care le au frământările politice și schimbarea progresivă de mentalitate asupra unei familii egiptene tradiționaliste. Ahmad Abd el-Gawad este un negustor prosper, cu o familie numeroasă, căruia vechile obiceiuri îi îngăduie să ducă o viață dublă foarte tihnită: patriarh sobru și sever în fața nevestei și a copiilor, el este alături de amicii de pahar și de amante un petrecăreț vesel și sentimental. Doar că, pe nesimțite, regimul despotic absolut impus în casa lui începe să se clatine tot mai mult, pe măsuraă ce fiii săi află că el nu e tocmai modelul de moralitate fără pată de care se temeau, și fiicele se mărită și ajung să împartă noua mentalitate a familiilor în care se integrează. În paralel, idealurile politice și setea de libertate înflăcărează inimile compatrioților lui Ahmad Abd el-Gawad.
Mahfuz surprinde toate aceste evenimente, mai mărunte sau mai însemnate, cu detașare și finețe, lasându-și personajele să se exprime cu propria voce și oferind o perspectivă pe care discursul istoric occidental al epocii nu a luat-o în seamă.
„Tot, mediul pe care este construit romanul, străduțele, casele, palatele și moscheile, bestiarul uman care le populează, totul este la fel de viu ca pe străzile Londrei din proza lui Dickens.” (Newsweek)
„Din O plimbare prin palat transpare o altă viziune, cu totul nouă, a realității. De fapt, chiar asta-l face pe Mahfuz un scriitor genial: el reușește să desfășoare în fața cititorului o societate colonială egipteană în toată complexitatea ei greu de pătruns și ne ajută să-i înțelegem personajele, să le descifrăm tainele ca și când ar trăi printre noi.” (Philadelphia Inquirer)
Naghib Mahfuz (1911-2006) s-a născut în cartierul Gamaliy din Cairo. În copilăria sa, familia s-a mutat din districtul al-Jamaliyyah în al-Abbasiya, ambele medii exercitând o puternică influență asupra viitorului scriitor și devenind, ulterior, cadrul de desfășurare al unora dintre romanele sale.
Deși avea doar șapte ani la vremea respectivă, Naghib a fost puternic influențat de revoluția din 1919, din Egipt. Avea să mărturisească mai târziu: „Se poate spune că evenimentul care a zdruncinat cel mai grav siguranța pe care o simțeam în copilărie a fost revoluția din 1919”.
Mahfuz s-a înscris la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din Cairo, încheindu-și studiile în 1934. După absolvire, a început prin a lucra ca jurnalist, mai întâi la publicaţia „Ar-Risala”, apoi la „Al-Hilal” și la „Al-Ahram”. În aceeași perioadă, ia decizia de a deveni scriitor profesionist.
Și-a propus o serie vastă de romane care să acopere toată istoria Egiptului, însă schimbările dramatice de pe scena politică egipteană l-au făcut să se concentreze asupra tematicii sociale, prezentată într-un stil realist în Trilogia Cairoului, Băieții de pe strada noastră (1959; Polirom, 2009) sau Pălăvrăgeală pe Nil (1966, Polirom, 2010). În anii ’60-’70, a început să experimenteze cu formule literare mai flexibile, în care realismul se îmbină cu alegoria și simbolul, pentru a încărca ficțiunea cu subtile accente satirice, în romane ca Miramar (1967), O mie și una de nopți și zile (1982) sau Akhenaton, cel care sălăsluiește în adevăr (1985).
În 1988 i-a fost decernat Premiului Nobel pentru Literatură.