Cel mai complex studiu despre dictatura Ceaușescu, volumul Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților de Adam Burakowski este lansat la Bookfest 2011. Autorul a acordat un interviu în exclusivitate pentru BookMag.
Ați început prin a scrie o teză de doctorat și probabil ați scris un bestseller de istorie recentă a României. Cât a durat documentarea pentru această carte?
Șapte ani am lucrat la această carte. În tot acest timp am trecut în revistă o mulţime de documente de arhivă din diferite ţări, am citit multe cărţi, am purtat discuţii cu multe persoane. M-am străduit să înţeleg cât mai bine “spiritul epocii”.
Care au fost cele mai șocante informații pe care le-ați descoperit în cursul documentării?
Cel mai mult m-au șocat instrucţiunile destinate serviciului “D” în legătură cu discreditarea lui Paul Goma – pe care chiar el le-a publicat, de altfel, mai târziu. M-a șocat faptul că aceleași argumente inventate de Securitate cu scopul de a distruge credibilitatea acestui scriitor, le citisem și le auzisem în repetate rânduri mai înainte ca fiind propriile opinii ale câte unei persoane. Dar acest lucru se întâmpla mai demult – acum, din păcate, așa ceva nu m-ar mai mira.
Cu titlu de curiozitate, o altă problemă care mă miră în continuare este faptul că nimeni nu s-a ocupat până acum în mod serios de atmosfera din mediul studenţesc spre sfârșitul anilor șaizeci. În 1968, de Crăciun, a avut loc o uriașă demonstraţie a studenţilor împotriva lui Ceaușescu în plin centrul Capitalei. Sunt sigur că aproape toţi cei care au luat parte la acest eveniment încă mai trăiesc. De ce nu s-a interesat nimeni de această temă? Pentru că faptele demonstrează că în sânul populaţiei exista un potenţial de revoltă și acest lucru chiar în momentul în care iluzia liberalizării ajunsese la punctul culminant. Faptul că, în afară de Stejărel Olaru și de George Herbstritt, sunt singurul cercetător care a scris pe această temă, mi se pare de neconceput.
Ați comparat adesea în carte regimul Ceausescu cu un alt regim totalitar, cel al lui Benito Mussolini.
Toate regimurile totalitare sunt, într-un fel, asemănătoare. Mecanismele puterii acţionează de multe ori la fel. Se formează fracţiuni, apar lupte între diferitele grupări, iar conducătorul se străduie să le manipuleze, să le asmută pe unele împotriva celorlalte în așa fel încât niciuna să nu devină suficient de puternică încât să-i treacă prin minte să-l răstoarne pe el. În cartea mea l-am comparat pe Ceaușescu nu numai cu Mussolini, ci și cu alte figuri, mai apropiate de lumea lui, cum ar fi Kadar, Jivkov sau Jaruzelski. Am încercat să subliniez faptul că “Geniul Carpaţilor” nu este decât o parte a unui întreg mai cuprinzător.
E diferită imaginea dvs. despre Nicolae Ceaușescu dinainte de această carte de cea pe care o aveți acum, când ați scormonit arhive și ați citit mii de pagini despre el?
Când am venit pentru prima dată în România, în vara anului 1996, aveam despre Ceaușescu o imagine ceţoasă, la fel ca majoritatea polonezilor la vremea respectivă. Credeam că e un dictator care ucide oamenii cu miile, în genul lui Stalin. Abia mai târziu, când am început să mă ocup de cazul lui în calitate de cercetător, mi-am dat seama că crimele lui constau în cu totul altceva. Că este vorba de o crimă mai degrabă la adresa spiritului decât asupra trupului.
Pe vremuri se spunea că Nicolae Ceaușescu este un om de paie și ca multe dintre deciziile sale sunt de fapt ale soției sale, Elena Ceaușescu, percepută ca o femeie despotică și rea. Ce părere aveți?
Am impresia că influenţa Elenei asupra soţului ei este supraevaluată. Fără îndoială că ea nu era o femeie simpatică, dimpotrivă, dar cele mai multe din deciziile de mare importanţă, Nicolae Ceaușescu le-a luat de unul singur. Acest lucru se vede și din poziţia pe care o ocupau persoanele din fracţiunea ei în cadrul conducerii. Nu erau poziţii cheie. Dar nu trebuie să uităm că în fond noi nu vom ști niciodată ce-și șopteau cei doi soţi în intimitate.
Un regim precum cel al lui Ceaușescu ar fi fost posibil în Polonia, ar fi găsit terenul potrivit?
Cel mai sângeros regim care a guvernat în Polonia a fost regimul comunist din perioada stalinistă. El nu avea nimic comun cu Polonia, era ceva la fel de străin ca și guvernarea hitleristă care îl precedase cu câţiva ani. Bolesław Bierut, primul conducător comunist, nu era cunoscut în societate înainte de a fi instalat la cârma ţării. De altfel biografia lui provoacă până în ziua de azi controverse – atât de puţin se știe despre el. Șefii de partid și de stat ulteriori, oameni ai Moscovei comuniste, n-au mai fost atât de brutali, cu toate că au recurs și ei la crime, dar la o scară mai redusă.
Tradiţia politică poloneză a așezat întotdeauna pe primul loc libertatea individuală, într-o anumită măsură chiar și comuniștii trebuind să ţină cont de acest lucru. De aceea consider că un regim ca al lui Ceaușescu n-ar fi fost posibil în Polonia, cu toate că nu se știe ce ne poate aduce viitorul – desigur vorbesc în sens filosofic, pentru că în viitorul previzibil nu cred că s-ar putea ajunge la instaurarea unei dictaturi atât de crunte în această ţară.
Sunteți foarte critic cu intelectualii români din perioada comunistă și cred că aveți dreptate; dacă privim înapoi în istoria României, intelectualii noștri au strălucit când au avut “spatele asigurat”, când se știau susținuți ba de conducere, ba de o forță străină cu interese locale (cum a fost Franța în sec. XIX).
Principala problemă a intelectualilor români din timpul regimului Ceaușescu (vorbesc desigur exclusiv despre cei care au încercat în vreun fel oarecare să se opună sistemului) a fost lipsa unei idei care să le permită să lupte împotriva regimului, măcar prin tipărirea unor cărţi, prin difuzarea de manifeste, versuri, fluturași etc. Vasile Paraschiv a încercat să înfiinţeze un sindicat – și n-a reușit, cred eu, inclusiv din cauza lipsei unei tradiţii mai puternice a mișcării muncitorești din România antebelică. Ana Blandiana, în lucrarea ei cea mai cunoscută, Cruciada copiilor, ataca sistemul comunist din perspectiva nivelului de trai foarte scăzut al locuitorilor. Dar acesta nu era un program politic.
În cercurile opoziţiei poloneze se discuta pe atunci despre locul Poloniei în Europa, despre concepţiile lui Piłsudski, despre tradiţiile naţionale. Încă din anii șaptezeci polonezii își puneau întrebarea când se va dezmembra Uniunea Sovietică și ce va putea aduce acest lucru Poloniei. Din perspectiva României e greu de înţeles, dar tocmai în acea perioadă a fost elaborată concepţia despre felul cum ar trebui concepute relaţiile cu lituanienii, cu bielorușii, respectiv cu ucrainenii. Această concepţie a fost apoi pusă în practică de guvernele Poloniei independente (chiar și de cele constituite din foștii comuniști), iar unul dintre cei mai mari susţinători ai ei a fost președintele Lech Kaczyński, mort în condiţii tragice.
Cam asta le-a lipsit intelectualilor români. Noica și toată școala care s-a strâns în jurul lui erau preocupaţi mai degrabă de viziunea asupra omului și a istoriei și nu de concepţiile politice legate de felul cum ar urma să arate România după căderea comunismului. Acest lucru a lipsit în mod dramatic.
Cunoașteți limba română, istoria României secolului XX. Cum vedeți România de azi? Cum vi se pare lumea noastră politică? Avea dreptate Brucan când spunea că trebuie să treaca vreo 20 de ani până ce românii să se trezească?
După părerea mea, cea mai valoroasă componentă a românismului este rădăcina latină care apropie ţara Dumneavoastră de alte popoare europene cu tradiţii bogate și cu o cultură a vieţii cotidiene de-a dreptul simpatică. În acest context intrarea României în Uniunea Europeană a fost o mișcare foarte reușită. Perspectiva europeană accentuează în mod firesc latinitatea României. Și întrucât activitatea mea constă inclusiv în frecvente contacte la forumuri europene, de la un an la altul observ cum românii sunt trataţi din ce în ce mai bine, mai ales de reprezentanţii celorlalte popoare latine. Și nu ascund faptul că acest lucru mă bucură foarte mult.
Care credeți că este cel mai mare neajuns al României contemporane?
Același neajuns ca și în Polonia – lipsa transparenţei în criteriile de evaluare a muncii. Ceea ce face ca funcţiile superioare să fie deseori ocupate de oameni care fac parte din diferite clici și grupuri de interese și nu de cei mai buni. În consecinţă, la rândul lor, alte și alte instituţii sau firme vor fi conduse de diletanţi până ajung la faliment, în timp ce oamenii capabili sunt obligaţi să lucreze pe posturi de nivel inferior calificării lor, câștigă mai puţin și nu-și pot permite un nivel de trai superior. Multe persoane ajung astfel să se sature de un asemenea sistem și preferă să ia calea emigraţiei, unde de asemenea e din ce în ce mai greu să faci o carieră de succes. Ca urmare, atât în România, cât și în Polonia este irosită o energie enormă care ar putea fi folosită spre avantajul tuturor cetăţenilor. Aceasta este, după părerea mea, cea mai gravă problemă a ţărilor noastre.
Ce vă place aici? V-ar plăcea să locuiți în România?
Dacă aș însuma toate vizitele mele în România, aș putea afirma că am petrecut aici mai mult de un an din viaţa mea și aș putea spune chiar că am locuit în ţara Dumneavoastră. Îmi place în România o anumită distanţare faţă de tot, îmi place abordarea aceasta nu neapărat plină de seriozitate a multor probleme. Tocmai în legătură cu acest aspect se vede foarte clar cât de străin era Ceaușescu de tradiţia românească. El era mereu de o gravitate ucigătoare, nu-și lua nici cea mai mică distanţă faţă de lucruri și evenimente.
Vă rog să faceţi o comparaţie între un reprezentant al elitei comuniste luat la întâmplare, spre exemplu Manea Mănescu și un reprezentant al vechii elite, Grigore Bucșan din comedia lui Mihail Sebastian Ultima oră. Sau comparaţi-l pe propagandistul comunist Dumitru Popescu “Dumnezeu” cu ziaristul George Demetru Ladima din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu. Rezultatele acestei comparaţii sunt șocante. Cu alte cuvinte – trăiască Bucșan și Ladima!
Traducere de Vasile Moga
Fotografie din arhiva autorului