Unul dintre cele mai importante evenimente ale târgului de carte Gaudeamus 2012 a fost lansarea albumului de fotografie Coreea de Nord, un lagăr cât o țară, semnat de jurnalistul TV Adelin Petrișor. Un album cu imagini aproape ireale dintr-o țară ferecată cu mii de interdicții și pedepse. Imagini cu Phenianul, un oraș care pare curat, calm, dar care de fapt este un decor menit să atragă ochii musafirilor străini. Copii și adulți cu fețe prietenoase, dar care ascund povești în care frica joacă un rol principal. Magazine aproape goale, cu rafturi triste. O paradă monumentală, care să arate lumii o țară puternică, o națiune veselă și fericită și un conducător legendar. Un teatru absurd pus de către Adelin Petrișor într-un album de fotografie.
Sunteți la al doilea album foto, reușind să creați povești puternice doar din imagini. Cum ați făcut selecția imaginilor din albumul Coreea de Nord, un lagăr cât o țară?
A fost destul de complicat. Am tras în Coreea de Nord în jur de 600 de cadre. Pare mult, însă nu e așa. Un fotograf profesionist trage mii de cadre. Eu am fost însă la Phenian 
ca reporter de televiziune. Fotografia este doar un hobby și trebuie să fac asta printre picături. Am ales ceea ce am considerat că e mai reprezentativ, mai de impact. Practic însă știm atât de puține despre o țară închisă precum Coreea de Nord, încât aproape orice fotografie poate părea interesantă.
Cum ați primit invitația de a participa la evenimentul-mamut din Coreea de Nord?
De vreo 6 ani mă chinuiam să iau viza de Coreea de Nord. Inițial, nu m-au primit nici măcar în ambasada lor de la București. I-am bombardat cu emailuri și faxuri, le-am trimis CV-uri. Acum vreo doi ani, a venit la București un ambasador. Un tip care fusese șeful reprezentanței lor de la Paris. Ne-am întâlnit de câteva ori, am vorbit despre Coreea și, când a apărut această oportunitate, omul m-a invitat. Phenianul a invitat câteva zeci de jurnaliști la festivitățile din aprilie 2012. A vrut să impresioneze lumea. Cei mai mulți jurnaliști au fost ruși și chinezi, însă au fost și corespondenți ai marilor stații occidentale. Din Europa de Est au fost două echipe, a noastră și parcă slovacii.
Care au fost restricțiile impuse jurnaliștilor străini pe durata vizitei?
A fost cam ca-n Irakul lui Saddam Hussein, dacă nu cumva puțin mai rău. Telefoanele celulare le-am lăsat la aeroport. Am fost tot timpul însoțit de un ghid. Niciodată nu am putut vorbi fără mijlocire cu oamenii de rând. Niciun jurnalist nu se putea duce unde vroia când vroia, ci trebuia să participe la programul oficial. Recunosc că am avut parte de un ghid înțelegător, pe care l-am convins să ne ducă la metrou, să ne plimbe prin oraș, fără să mergem cu turma.
De la distanță de mii de kilometri și privit doar în imaginile din albumul dvs., Phenianul pare un oraș liniștit și curat. Cum se vede de aproape, cum sunt oamenii?
Este un oraș curat, însă este făcut în așa fel încât să impresioneze puținii străini care trec pe acolo. Au construit blocuri înalte, însă unele sunt nelocuite, iar altele nu au lift funcțional și au probleme cu apa potabilă. Nu ai voie să filmezi mahalalele (uneori vizibile), ci trebuie să imortalizezi doar ce vor ei să facă public. Oamenii sunt timorați, speriați. Niciun nord coreean nu are voie să stea de vorbă cu străinii. Chiar și cei pe care i-am intervievat cu ajutorul ghidului erau speriați și ar fi preferat să nu vorbească. Mulți îl întrebau pe ghid ce să răspundă. În unele cazuri, când oamenii nu știau ce să zică, ghidul punea de la el.
…și cum e restul țării?
Nimeni nu știe! Jurnaliștii occidentali nu au voie să părăsească Phenianul. În unele cazuri, au mai fost ziariști care au ajuns la frontiera cu Sudul, atât. Din avion, la aterizare, am văzut de exemplu că în jurul Phenianului, localitățile mici nu aveau drumuri asfaltate. Niciunul!
Dacă ați avea libertatea să faceți un reportaj necenzurat despre Coreea de Nord, despre ce ați vorbi?
Clar despre oameni, despre casele lor, viața lor, visele lor, dar e imposibil.
Ați transmis de-a lungul timpului din numeroase zone tensionate din lume: Afganistan, Irak, Liban, Israel, Algeria, Coreea de Nord, Iran ș.a. Ați plecat în vreunul dintre aceste locuri cu gândul că e posibil să nu vă mai întoarceți?
Nu. Gândesc pozitiv. Meseria m-a făcut să văd partea plină a paharului. „Excursiile“ de acest gen le-am văzut doar ca pe niște oportunități la care alții doar visează.
Care dintre aceste locuri a fost cel mai periculos?
Nu am făcut un top. Toate au fost și cu bune și cu rele, cu știri interesante, dar și cu probleme.
Sunteți considerat a fi cel mai bun corespondent român în zone de conflict. Pe lângă jurnalism și fotografie ce alte pasiuni aveți?
În puținul timp liber citesc (din nefericire, mai mult cărți legate de profesie), mă dau cu motocicleta, cu snowboardul, joc golf. De vreo trei ani, Smaranda îmi ocupă marea majoritate a timpului liber, pasiunile rămân printre picături.
Presa românească – și nu doar ea – înregistrează un declin semnificativ. Care e definiția jurnalismului azi?
Nu doar presa trece prin momente grele. Toate breslele sunt vai de ele pentru că asta este societatea în prezent. Nu prea mă uit la televizor tocmai pentru că vezi ori cancan ori dezbateri politice sterile. Eu cred că lucrurile se vor așeza, însă e nevoie de timp. Din fericire, reportajul nu a dispărut ca gen și poți să-l mai vezi la TVR, ProTV, Antena 3 în puținele emisiuni specializate. E un timid semn bun.
Ați transmis 14 ani la rând de la parada de Ziua Națională – cum s-a schimbat România în acești 14 ani și încotro se îndreaptă?
Cred ca sunt și multe schimbări în bine, însă nouă, din interior, ne e greu să le vedem. Cea mai mare problema e că noi judecăm schimbările în timpi biologici, suntem trecători și nu avem răbdare, e normal. Adevărate schimbări se fac în timpi istorici. Mentalitățile se schimbă cel mai greu și pentru asta cred că mai avem nevoie de câteva zeci de ani. Totul e să menținem cursul și pentru asta avem UE și NATO. Dacă ar fi după noi și „minunații“ noștri politicieni, ne-am duce de râpă instantaneu.
Aveți un blog foarte citit – compensează sau completează ceea ce nu spuneți / spuneți la TV?
Sunt complementare. Am pe blog foarte mulți cititori iubitori de știri externe și reportaje. Din cauza tabloidizării, mulți oameni nu se mai uită la TV, însă îi poți avea pe blog și e foarte bine. În afară de meserie, pe blog poți vorbi despre pasiuni, trăznăi etc. E o „ jucărie“ care cere timp, dar este interesantă. Mă bucură că mii de oameni mă citesc, dar e și o mare responsabilitate.